Specii prevăzute la articolul 4 din Directiva 2009/147/CE, specii enumerate în anexa II la Directiva 92/43/CEE care fac obiectul declarării ariei natural protejate ROSPA0112 Câmpia Gherghiței:
| Sit Natura 2000 | Cod specie | Denumire specie | Denumire populară | Stare de conservare |
| ROSPA0112 Câmpia Gherghiței | A298 | Acrocephalus arundinaceus | Lăcar mare | |
| A295 | Acrocephalus schoenobaenus | Lăcar mic | ||
| A297 | Acrocephalus scirpaceus | Lăcar de stuf | ||
| A324 | Aegithalos caudatus | Pițigoi codat | ||
| A053 | Anas platyrhynchos | Rața mare | B | |
| A051 | Anas strepera | Rața pestriță | B | |
| A041 | Anser albifrons | Gârlița mare | ||
| A043 | Anser anser | Gâsca de vară | ||
| A029 | Ardea purpurea | Stârc roșu | ||
| A222 | Asio flammeus | Ciuf de câmp | ||
| A218 | Athene noctua | Cucuvea | B | |
| A059 | Aythya ferina | Rața cu cap castaniu | B | |
| A060 | Aythya nyroca | Rața roșie | ||
| A087 | Buteo buteo | Șorecar comun | ||
| A366 | Carduelis cannabina | Cânepar | B | |
| A364 | Carduelis carduelis | Sticlete | B | |
| A363 | Carduelis chloris | Florinte | B | |
| A365 | Carduelis spinus | Scatiu | B | |
| A136 | Charadrius dubius | Prundăraș gulerat mic | B | |
| A031 | Ciconia ciconia | Barza albă | B | |
| A081 | Circus aeruginosus | Erete de stuf | B | |
| A082 | Circus cyaneus | Erete vânăt | B | |
| A084 | Circus pygargus | Erete sur | B | |
| A373 | Coccothraustes coccothraustes | Botgros | B | |
| A350 | Corvus corax | Corb | B | |
| A237 | Dendrocopos major | Ciocănitoare pestriță mare | B | |
| A026 | Egretta garzetta | Egreta mică | ||
| A376 | Emberiza citrinella | Presură galbenă | B | |
| A381 | Emberiza schoeniclus | Presură de stuf | B | |
| A269 | Erithacus rubecula | Măcăleandru | ||
| A098 | Falco columbarius | Șoimul de iarnă | B | |
| A099 | Falco subbuteo | Șoimul rândunelelor | B | |
| A096 | Falco tinnunculus | Vânturel roșu | B | |
| A135 | Glareola pratincola | Ciovlică ruginie | B | |
| A233 | Jynx torquilla | Capîntortură | ||
| A340 | Lanius excubitor | Sfrâncioc mare | ||
| A383 | Miliaria calandra | Presură sură | ||
| A262 | Motacilla alba | Codobatură albă | ||
| A260 | Motacilla flava | Codobatură galbenă | ||
| A023 | Nycticorax nycticorax | Stârc de noapte | ||
| A277 | Oenanthe oenanthe | Pietrar sur | ||
| A323 | Panurus biarmicus | Pițigoi de stuf | ||
| A329 | Parus caeruleus | Pițigoi albastru | ||
| A330 | Parus major | Pițigoi mare | ||
| A020 | Pelecanus crispus | Pelican creț | ||
| A019 | Pelecanus onocrotalus | Pelican comun | ||
| A315 | Phylloscopus collybita | Pitulice mică | ||
| A034 | Platalea leucorodia | Lopătar | ||
| A032 | Plegadis falcinellus | Țigănuș | ||
| A005 | Podiceps cristatus | Corcodel mare | ||
| A006 | Podiceps grisegena | Corcodel cu gât roșu | ||
| A008 | Podiceps nigricollis | Corcodel cu gât negru | B | |
| A372 | Pyrrhula pyrrhula | Mugurar | ||
| A118 | Rallus aquaticus | Cârstel de baltă | ||
| A132 | Recurvirostra avosetta | Ciocîntors | B | |
| A275 | Saxicola rubetra | Mărăcinar mare | B | |
| A276 | Saxicola torquata | Mărăcinar negru | ||
| A004 | Tachybaptus ruficollis | Corcodel mic | B | |
| A232 | Upupa epops | Pupăză | ||
| A142 | Vanellus vanellus | Nagâț | B |
– A298 Acrocephalus arundinaceus (Linnaeus, 1758) – Lăcar mare
Lăcaul mare este pasăre cântătoare ce trăiește în locuri mlăștinoase, cu lacuri și bălți bogate în vegetație, în special în zonele cu stuf și trestie. Lungimea corpului unui individ este de 17-20 cm, cu o anvergură a aripilor de 25-29 cm și o greutate de 22-31 g.
Nu există deosebiri mari între cele două sexe. Părțile superioare ale unui individ sunt maronii deschise, părțile inferioare albe, laterale alburii, iar la nivelul ochilor prezintă o dungă întunecată. Hrana este formată din insecte și alte nevertebrate, foarte rar vertebrate mici, iar toamna se hrănește și cu fructe.
Lăcarul mare iernează în Africa de Vest și Centrală și își părăsește locurile de ciubărit în august, ajungând înapoi în Europa în martie-aprilie. Primăvara, masculul își atrage o femelă cântând cât poate de tare și, după ce o găsește, cântă pentru a-și proteja și marca teritoriul. Femela este cea care împletește cuibul din frunze în jurul tulpinilor de stuf, la 20-30 cm deasupra apei, uneori și până la 60-120 cm. Unii masculi sunt monogami, iar alții pot avea și câte două sau trei partenere.
La nivelul Europei, populația care cuibărește este formată din 1,5-2,9 milioane de perechi. În zona vestică a continentului, au fost înregistrate regrese în rândul populațiilor din câteva țări. În schimb, în zona estică, inclusiv în România, populațiile acestei specii au rămas stabile.
Perioada de împerechere este martie-iulie. Femela depune 3-6 ouă pe care le incubează timp de 2 săptămâni. Puii sunt hrăniți de cei doi părinți timp de 14-15 zile, după această perioadă părăsind cuibul.
Una dintre cele mai mari amenințări de ordin antropic asupra speciei este reducerea suprafețelor de habitat, respectiv descreșterea suprafețelor acoperite cu stuf datorită transformării lor în terenuri agricole.
– A295 Acrocephalus schoenobaenus (Linnaeus, 1758) – Lăcar mic
Lăcarul mic este o specie prezentă în zone mlăștinoase, stufărișuri sau alte tipuri de vegetație deasă localizată de-a lungul malurilor lacurilor sau râurilor. Nu este prezentă în zone împădurite, tufărișuri înalte sau terenuri deschise. Față de celelalte specii de lăcar, lăcarul mic este o specie mai agilă și poate fi observată mai des, în special în timpul zilei când execută frecvent zboruri scurte deasupra stufului însoțite de cântec. Cântecul său poate fi auzit adesea și în miez de noapte.
Hrana lăcarului mic constă în insecte, larvele acestora, uneori păianjeni, cosași, melci, fructe de soc sau mur, iar în afara perioadei de reproducere râme și plante.
Este o specie migratoare ce iernează la sud de Sahara, iar înainte de migrație își dublează adesea greutatea prin acumularea unei cantități mari de grăsime. Pleacă în luna august și se întoarce la jumătatea lunii aprilie și, spre sfârșitul acestei luni, începe cuibăritul. Cuibărește în vegetație joasă și densă de la marginea bălților, a cursurilor de apă și a canalelor, mlaștinilor de șes cu păpuriș, stufăriș, în depresiuni umede sau aproape de apă. Uneori, reproducerea are lor și în zone mai uscate situate la cel mult 500 m distanță de habitatul acvatic, livezi, garduri vii, culturi agricole. Cuibul este realizat de femelă și localizat la o înălțime de cel mult 70 cm, foarte rar direct deasupra apei. Este susținut de tulpini verticale înalte și rezistente, având forma unei cești. Structura sa exterioară este țesută din iarbă, tulpini și frunze, iar cea interioară din tulpini mai fine și frunze, căptușită cu inflorescențe de stuf sau păr de mamifere uneori. Femela depune între 3 și 8 ouă pe care le incubează timp de 13 până la 15 zile. Puii devin independenți dupa 25-30 de zile.
Din punct de vedere al amenințărilor de ordin antropic la care această specie este vulnerabilă, amintim degradarea habitatelor specifice ca urmare a numeroaselor incendii necontrolate, desecărilor și intensificării agriculturii.
– A297 Acrocephalus scirpaceus (Hermann, 1804) – Lăcar de stuf
Lăcarul de stuf ocupă adesea habitatele cu stufăriș din lungul lacurilor, râurilor, canalelor sau mlaștinilor, locuri din care își procură și hrana ce constă în insecte și larvele acestora, în special diptere, păduchi de frunze, cât și păianjeni, viermi și melci, fruncte, semințe, flori. Poate fi întâlnită și pe terenurile agricore, însă foarte rar.
Lungimea corpului acestei specii este de cel mult 14 cm. Nu prezintă diferențe vizibile între cele două sexe, caracteristică valabilă diferitelor specii de lăcar. Seamănă foarte mult cu lăcarul mare, însă dimensiunile corpului celor două specii diferă semnificativ.
În general, lăcarul de stuf este o specie monogamă, dar a fost observată bigamia ocazional.
Cuibul, construit de către femelă, este susținut de 2-8 tulpini de stuf deasupra apei. Acesta este construit la o înălțime cuprinsă între 15 cm și 200 cm, însă înălțimea crește cu 40-90 cm în sezonul de reproducere datorită creșterii tulpinilor de stuf ce îl susțin. De regulă, femela depune între 3 și 5 ouă ce sunt incubate timp de 8-13 zile de ambii părinți, puii devenind independenți după 14 zile de la părăsirea cuibului.
Imită foarte bine glasurile altor specii de păsări și este adesea parazitată de către cuc (Cuculus canorus).
– A324 Aegithalos caudatus (Linnaeus, 1758) – Pițigoi codat
Pițigoiul codat este o specie prezentă în aproape toată Europa. Este o pasăre sedentară, cu mișcări mai mari ale populațiilor extrem de numeroase din centrul și nordul continentului. Este o pasăre ce preferă habitate diferite precum păduri, parcuri și grădini, tufișuri și mlaștini, mai ales dacă cuprind și un strat dens de arbuști. Este mic, are capul rotund, coada lungă, o lungime a corpului de 13-15 cm, o greutate de circa 9 g și o anvergură a aripilor de 17-19 cm. Prezintă burtă și piept deschise la culoare, cu accente roz, fața albă, spatele negru cu mici pete roz, iar coada este alb cu negru. Nu prezintă dimorfism sexual.
Se hrănește cu nevertebrate și larvele acestora, iar iarna cu semințe.
Populația europeană cuibăritoare este mare, formată din 5,000,000-12,000,000 de perechi, și stabilă.
Trăiește în stoluri mici tot anul, fiind activ pe timpul zilei când se hrănește. Perechile monogame se formează primăvara. În perioada în care își curtează femela, masculul execută zboruri fascinante, se înalță cât poate de mult, își menține poziția și apoi vine spre sol în picaj. După formarea perechii, cei doi parteneri construiesc împreună un cuib elastic în formă de sac, prevăzut cu o intrare mică. Cuibul este construit din pânză de păianjen, pene, licheni și muchi, fiind suspendat de un arbore sau arbust. Femela depune 7-13 ouă pe care le incubeazătimp de 14-16 zile. Puii sunt hrăniți cu ajutorul altor adulți care nu au ouă în anul respectiv timp de circa 2 săptămâni. După această perioadă, puii vpr părăsi cuibul, dar vor continua să depindă de hrana părinților încă 2 săptămâni. Familia rămâne împreună și peste iarnă.
În rândul efectivelor de pițigoi codat au fost semnalate declinuri ușoare datorită despăduririlor, însă nu au fost identificate și alte amenințări. Hrănitorile de iarnă din grădini, amenajate special pentru păsări, sunt frecvemtate foarte des de această speciei, constituind astfel un beneficiu important.
– A053 Anas platyrhynchos (Linnaeus, 1758) – Rața mare
Rața mare este o specie cu un areal foarte întins datorită capacității sale de a se adapta cu ușurință la o serie mare de habitate, din zonele de tundră până în cele subtropicate, habitate ce cuprind ape lin curgătoare sau stătătoare, ușor adăpostite, estuare și delte, lagune, coaste maritime unde apa este de mică adâncime, cu vegetație adiacentă, submersă sau flotantă. Arealul său de distribuție la nivel global acoperă emisfera nordică, zonele subarctice, până în zonele tropicale, incluzând Europa, Asia, estul Africii, America de Nord și America Centrală. În țara noastră, este întâlnită în majoritatea zonelor acvatice care corespund habitatelor preferate. De regulă, evită apele expuse, adânci.
La nivel global, populația de rață mare este estimată la 19,000,000 de indivizi, înregistrând o tendință ușor descendentă. În Europa, populația cuibăritoare este formată din 3,300,000-5,100,000 de perechi, cele mai mari populații fiin prezente în Germania, Polonia, Olanda și Rusia.
Este o specie predominant migratoare, dar există și excepții de populații sedentare. În afara perioadei de cuibărit, se adună în grupuri mari. Migrează în stoluri, iar la migrația de primăvară stolurile sunt formate predominant din perechi. Stolurile se separă în februarie, moment în care perechile încep să caute locuri de cuibărit. De cele mai multe ori, perechile cuibăresc separat, însă există cazul în care acestea pot forma și colonii de cuibărire. Locurile alese pentru cuibărit sunt pe sol în vegetație, la adăpost sub bolovani sau în scorburi. Ponta este formată din 9-13 ouă și este depusă începând cu luna februarie. Acestea sunt incubate aproximativ o lună.
Hrana raței mari este constituită din resturi vegetale, frunze, tuberculi, rizomi, rădăcini, semințe, insecte sau larve.
Din punct de vedere al amenințărilor în fața cărora această specie este foarte vulnerabilă, amintim degradarea habitatelor acvatice, asanări și poluarea. Totodată, efectivele speciei sunt amenințate și datorită importanței cinegetice pe care aceasta o are în România.
– A051 Anas strepera (Linnaeus, 1758) – Rața pestriță
Rața pestriță este o specie cu un areal de distribuție mare, ce acoperă Europa și Asia în zona temperată și de sud, partea de nord și zona Nilului în Africa și partea centrală și de sud a Americii de Nord. În țara noastră, această specie este întâlnită în zonele acvatice situate la altitudine joasă, deschise, cu apă stătătoare sau ușor curgătoare de mică adâncime, dulce, bogată în vegetație emergentă și cu insule acoperite de vegetație ierboasă. De asemenea, poate fi prezentă pe canale, iazuri și lacuri.
Se hrănește cu vegetație acvatică, ocazional cu plante și semințe de pe culturile agricole.
Efectivele din nordul arealului de distrbuție sunt migratoare, iar cele localizate în zonele temperate sunt sedentare.
Populația globală este formată din 3,200,000-3,800,000 de indivizi, iar populația cuibăritoare în Europa este formată din 60,000-96,000 de perechi, cele mai mari efective fiind localizate în Rusia, Olanda și România.
În afara perioadei de cuibărit formează grupuri de mici dimensiuni. Zonele de cuibărit sunt părăsite prima dată de masculi, în luna iulie, urmând ca după o lună de la plecarea acestora să plece și femelele împreună cu puii. Prima oprire este locul în care are loc schimbarea penajului și durează aproximativ 4 săptămâni. După această perioadă, începe migrația de toamnă.
Rața pestriță revine din cartierele de iernare în martie-aprilie pentru cuibărire. Ritualul nupțial este cel tipic rațelor – deplasări repetate în jurul perechii. Cuibul este bine ascuns în vegetație, construit pe sol. Femela depune 8-12 ouă începând cu a doua jumătate a lunii aprilie. Incubația acestora durează 24-26 zile.
Principalele amenințări cu care specia se confruntă sunt poluarea și activitățile recreaționale desfășurate în zonele acvatice. Măzurile de conservare sunt îndreptate spre reducerea efectelor acestora, respectiv reducerea poluării apelor și a deranjului provocat de activitățile antropice în habitatele speciei.
– A041 Anser albifrons (Scopoli, 1769) – Gârlița mare
Gârlița mare este o gâscă de mărime medie, având o lungime a corpului de 64-78 cm, o greutate de cel mult 2,5 kg și anvergura aripilor de 130-160 cm. Penajul este preponderent gri cu maroniu, însă baza ciocului este înconjurată de pene albe. Târtița este albă, iar coada neagră cu o dungă albă la vârf. Pieptul este mai deschi la culoare față de restul corpului, abdomenul este brăzdat de benzi negre, iar picioarele sunt portocalii. Pe timpul verii, hrana este reprezentată de plante, iar iarna se hrănește cu semințe.
Populația europeană este relativ mică, formată din 62,000-72,000 de perechi.
Înmulțirea are lor în Groenlanda și Rusia arctică, migrând spre sudul continentului iarna. Gârlița mare își părăsește locul de cuibărit în august-seprembrie și își începe călătoria de întoarcere în luna aprilie. În timpul zilei, se hrănesc cu iarba de pe malurile apei sau cu vegetația de pe fundul lacurilor sau râurilor. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de trei ani.
Perechile sunt monogame și, deseori, partenerii sunt aceeași pe tot parcursul vieții. În perioada de cuibărire, gârlițele sunt foarte teritoriale, perechile rar cuibărind alături una de alta și doar în grupuri restrânse. Cuibul, ascuns în vegetație, este construit de femelă din plante, în apropiere de apă. Perioada de cuibărire începe în mai-iunie. Ponta depusă este formată din 4-6 ouă incubate de femelă timp de 27-28 zile. Puii sunt îngrijiți de ambii părinți un an.
Principalele amenințări sunt vânătoarea, otrăvirea cu pesticide de pe terenurile agricole și chiar turismul de croazieră, acestora alăturându-se degradarea habitatelor din zonele umede datorate asanării sau poluării cu produse petroliere.
– A043 Anas anser (Linnaeus, 1758) – Gâsca de vară
Gâsca de vară este o specie ce cuibărește în zone restrânse din toată Europa. Efective din nord-vestul continentului nu migrează, dar marea majoritate zboară spre sud sau vest în Spania, Franța și țări cu deschidere la Marea Mediterană. Preferă zone umede, mlaștini, lacuri, terenurile agricole, pajiști și zonele de coastă.
Un individ adult prezintă o lungime a corpului de 74-84 cm, o greutate medie de 3 kg la femelă și 3,6 kg la mascul și o anvergură a aripilor de 148-168 cm. Masculul și femela seamănă foarte bine. Penajul este gri-maroniu, părțile superioare definite prin margini albe ale penelor de zbor, iar gâtul și pieptul sunt brăzdate de dungi albe. Capul are o culoare întunecată, iar burta și tartița sunt albe. Sub aripi are culoarea gri spre alb, cu pene de zbor întunecate la culoare, picioarele și labele sunt roz, iar ciocul poate fi roz sau portocaliu.
Gâsca de vară se hrănește ziua și noaptea pe terenurile pe care pasc vaci și oi.
Populația cuibăritoare europeană este mare, formată din 120,000-190,000 de perechi, fiind stabilă.
Revin la cartierele de cuibărit în perioada martie-aprilie. Perechile formate sunt monogame și, de obicei, stau împreună toată viața. Cuibul este construit de ambii parteneri din stuf și ierburi și sunt amplasate în copaci sau în stufăriș. Femela depune 4-8 ouă incubate doar de aceasta timp de 27-28 zile. Puii eclozați sunt îngrijiți de ambii părinți și părăsesc cuibul la vârsta de circa 2 luni. Ei rămân alături de părinți până în primăvara anului umrător.
Gâsca de vară are o singură serie de pui pe sezon.
Amenințările asupra speciei au fost resimțite începând cu secolul al XX-lea, perioadă în care, datorită vânării excesive și datorită poluării, populația a înregistrat un declin accentuat.
– A029 Ardea purpurea (Linnaeus, 1766) – Stârc roșu, Stârc purpuriu
Stârcul roșu este o specie prezentă în jumătatea sudică și estică a continentului, cuibărind în colonii alături de alte specii de stârci și cormorani, cât și în colonii formate doar din stârci roșii. În secolul XX, stârcul roșu era cea mai numeroasă și răspândită specie de stârci din țara noastră. Adulții prezintă o înfățișare similară, cu un penaj ce îmbină roșul maroniu cu tonuri de gri. În partea posterioară a capului are două pene negre, înguste și lungi cu scop ornamental. Se hrănește cu pești, insecte acvatice, broaște, pui ai altor specii de păsări, șoareci și uneori chiar cu pui de popândău. Pentru pescuit, preferă bălțile cu apă mică și bogate în plante acvatice de suprafață. Așteaptă cu răbdare nemișcat în ochiurile lipsite de vegetație și săgetează prada care înoată prin lovituri precise de cioc.
Populația europeană estimată este de 29,000-42,000 de perechi, tendința generală fiind de scădere datorită declinului accentuat din mai multe țări din vestul și centrul Europei.
Iernează în Africa, Madagascar și coastele Siciliei. Revine din cartierele de iernare în a doua jumătate a lunii martie. Cuibul, construit din crengi și stuf și amplasat pe sol în stuf, în tufe de răchită sau în sălcii înalte, este realizat de cei doi parteneri. Femela depune 3-5 ouă în aprilie-iunie ce vor fi incubate de ambii părinți timp de 24-28 zile. După eclozare, puii sunt hrăniți de cei doi părinți până la vârsta de 60 de zile când devin independenți. Perioada cuibăritului corespunde necesității unor cantități de hrană mai mari, din acest motiv, pe lângă hrana obținută prin pescuit, vânează și pe uscat.
Principalele amenințări cu care se confruntă stârcul roșu sunt degradarea habitatelor prin reducerea suprafețelor de zone umede, arderea stufului, tăierea sălciilor și deranjul coloniilor prin desfășurarea diferitelor activități umane. Prin măsurile de conservare, sunt încurajate reducerea deranjului prin protejarea coloniilor de către vizitatori, interzicerea vânătorii și reconstrucția zonelor umede din Delta Dunării și de pe cursul inferior al Dunării.
– A222 Asio flammeus (Pontoppidan, 1763) – Ciuf de câmp
Ciuful de câmp este o specie întâlnită în cea mai mare parte a continentului european. Este o specie nocturnă, dar poate vâna și în crepuscul sau chiar ziua. Este o specie caracteristică zonelor deschise precum pășunile, stufărișurile, mlaștinile și terenurile agricole.
Este o pasăre de talie medie, un individ matur prezentând o lungime a corpului de 33-40 cm, o greutate de 200-475 g și o anvergură a aripilor de 90-105 cm. Adulții au o înfățișare similară, dar femela este mai mare decât masculul. Are penajul general galben-maroniu, capul mic și ochi galbeni mărginiți de pete negre.
Hrana ciufului de câmp este reprezentată de rozătoare, iepuri, lilieci, păsări și insecte. Pentru hrănire, folosește un teritoriul de 15 până la 200 ha.
Populația europeană este formată din 58,000-180,000 de perechi și este stabilă, cele mai mari efective fiind localizate în Rusia, Finlanda și Norvegia.
Iernează în Africa de unde revine în martie-aprilie. În ritualul nupțial, masculul se ridică repede în aer atingând înălțimi de 200-400 m, își flutură aripile și cântă în zbor. Perechea poate fi surprinsă cu ghearele încleștate, zburând în aer și rostogolindu-se. Este o specie monogamă și teritorială.
Cuibul este realizat de femelă, amplasat pe sol și reprezentat de o adâncitură căptușită cu resturi vegetale și pene. Femela depune 5-7 ouă în aprilie-mai pe care le incubează timp de 24-29 zile. În timpul incubației, femela este hrănită de mascul. După eclozare, puii rămân în cuib pentru 10-12 zile, apoi stau ascunși în vegetație. Puii devin zburători la vârsta de 24-27 zile.
Principalele amenințări cu care se confruntă ciuful de câmp sunt degradarea și distrugerea habitatelor, deranjul în creștere datorită urbanizării accentuate și a creșterea cantităților de pesticide utilizate în agricultură. Principalele măsuri de conservare sunt îndreptate spre reducerea impactului cauzat de aceste amenințări.
– A218 Athene noctua (Scopoli, 1769) – Cucuvea
Cucuveaua este o pasăre prezentă pe aproximativ tot continentul european, mai puțin în partea nordică a acestuia. Este întâlnită în zone semi-deschise precum terenurile de lângă ferme, pajiști sau zone urbane. Nu migrează și este una dintre bufnițele diurne, fiind activă dimineața, seara și în prima parte a nopții.
Masculul și femela seamănă foarte bine. Este o pasăre mică, cu aripi rotunjite și coadă scurtă. Prezintă o lungime a corpului de 20-23 cm, o greutate de circa 180 g și o anvergură a aripilor de 54-58 cm. Specia prezintă mai multe variații de penaj, de la cenușiu-maroniu la rufos, cu părțile superioare pătate cu alb, cele inferioare galben deschis cu pete maronii și coada cu o bandă terminală albă. Ochii cucuvelei sunt galbeni cu sprâncene albe, ciocul galben deschis, picioarele lungi și albe acoperite cu pene.
Hrana preferată o constituie mamiferele mici, păsările, amfibienii, reptilele și nevertebratele.
Populația cuibăritoare europeană este mare, formată din 560,000-1,300,000 de perechi și prezintă o tendință generală ușor scăzătoare.
Luna februarie este luna în care masculii își stabilesc un mic teritoriu pentru sezonul de cuibărire ce se desfășoară în perioada martie-august. În timpul ritualului nupțial, cei doi parteneri se strigă unul pe altul, se ciugulesc, iar masculul hrănește femela. Perechile monogame rămân împreună pentru cel puțin un an, dar adesea rămân împreună toată viața.
Perechea revine la acelașii cuib an de an, plasat în scorburi de copaci, stânci, maluri de râu, ziduri de clădiri. Înainte de a se stabili în cuib, îl lărgesc și îl curăță. Femela depune 2-6 ouă eclozate doar de aceasta timp de 25-32 zile. În tot acest timp, femela este hrănită de mascul. După eclozare, puii sunt îngrijiți de ambii parteneri până la vârsta de 30-35 zile când părăsesc cuibul.
Principalele amenințări cu care se confruntă specia sunt pierderea surselor de hrană, a habitatului specific și a locurilor de cuibărit datorită intensificării agriculturii, dar și persecuția lor de către oameni.
– A059 Aythya ferina (Linnaeus, 1758) – Rața cu cap castaniu
La nivel global, rața cu cap castaniu este o specie a cărui areal de distribuție este mare, cuprinzând o mare parte din Europa și Asia. În perioada de cuibărire, arealul acestei specii cuprinde centrul și sudul Europei, vestul și centrul Asiei. Iernează în sudul Europei, Asia mică, nordul Africii și sudul Asiei.
La nivelul României, rața cu cap castaniu este o specie cuibăritoare relativ frecventă în zonele cu habitat optim, fiind întâlnită în Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Moldova și Transilvania. Pe timpul iernii, efective importante sunt cantonate în Delta Dunării și pe cursul Dunării, dar și pe cursurile și lacurile limitrofe râurilor Olt, Siret, Prut și altele.
Preferințele sale sunt față de lacurile dulci și salmastre cu o întindere de cel puțin câteva hectare și înconjurate de zone dense de stuf, cu o adâncime de 1,5-2 m, vegetație submersă bogată și cu resurse de hrană. În timpul sezonuluo rece și în timpul migrației, aceasta poate fi întâlnită și pe lacuri de acumulare sau ape marine.
La nivelul Europei, specia este reprezentată prin 210,000-440,000 de perechi. Efectivele speciei sunt stabile sau în creștere în majoritatea statelor europene.
Începând cu a doua jumătate a lunii mai, când femelele sunt încă în cuib, masculii încep să se asocieze în stoluri mici. Cuibul este plasat pe sol, în vegetație densă, la cel mult 5 m distanță față de apă. Poate cuibări și pe întinderea zonei umede, în zonele propice cu vegetație palustră emergentă abundentă, cuibul fiind amplasat deasupra nivelului apei, pe substrat solid format din tulpini de trestie culcate. Perioada de cuibărit începe la jumătatea lunii aprilie – începutul lunii mai și se termină în luna iunie. Femela depune 8-10 ouă incubate timp de 25 zile. Puii sunt nidifugi și sunt îngrijiți de femelă.
Hrana consumată de această specie este vegetația submersă, în special semințe și părți vegetative. Uneori consumă și insecte acvatice sau microcrustacee. Hrana este obținută prin scufundări în ape de 1,5-2 m.
Rața cu cap castaniu se confruntă cu distrugerea habitatelor umede, vânătoarea și turismul nereglementat în zonele umede.
– A087 Buteo buteo (Linnaeus, 1758) – Șorecar comun
Șorecarul comun este o specie ce cuibărește în aproape toată Europa, populațiile din vest fiind, în cea mai mare parte, sedentare sau migrând pe distanțe mici, iar cele din centru, est și nord migrând în sud pe timpul iernii. Este întâlnită în mai multe tipuri de habitate și necesită arbori sau păduri pentru cuibărit, cu acces la zonele deschise ca terenurile agricole sau pajiștile pentru a vâna și a se hrăni.
Șorecarul comun este o pasăre răpitoare de talie medie. Prezintă mai multe variații de penaj, aripi largi, gât scurt, coadă rotunjită, o bandă de culoare deschisă peste piept, vârfurile aripilor negre și coada dungată. Morfometric, un individ matur are o lungime a corpului cuprinsă între 50 și 57 cm, o greutate de circa 1 kg la femele și 780 g la masculi și o anvergură a aripilor de 110-130 cm.
Se hrănește cu mamifere mici, păsări, hoituri, uneori cu râme și insecte. Fiind o pasăre diurnă, poate fi observată adesea stând la pândă pe stâlpi sau planând în cercuri.
Populația europeană care cuibărește este formată din 710,000-1,200,000 de perechi fiind stabilă și înregistrând o tendință ușor crescătoare.
În ritualul nupțial, masculii sunt spectaculoși. Urcă tot mai sus în zbor, apoi coboară în picaj și se rostogolesc, astfel reușind să capteze atenția femelei. Perechea, odată formată, rămâne împreună toată viața. Cuibul este solid, construit din bețe la bifurcarea a două crengi solide dintr-un arbore. Femela depune 2-4 ouă în lunile martie-mai. Acestea sunt incubate de femelă timp de 33-38 zile. Puii devin zburători la vârsta de 50-60 zile, dar rămân alături de părinți alte 6-8 săptămâni.
Șorecarul comun este o specie amenințată, în primul rând, de vânătoare și otrăvire, măsurile de conservare fiind atât de ordin legislativ, cât și de prevenire a persecuției.
– A366 Carduelis cannabina (Linnaeus, 1758) – Cânepar
Membru al familie Fringilidae, câneparul este o pasăre mică, de aproximativ 14 cm, cu o greutate de 15-20 g, o anvergură a aripilor de 22-23 cm, fiind răspândită în Europa, vestul Asiei și nordul Africii. Este sedentară, dar populațiile din nordul Europei și Asiei migrează spre sud pentru iernare.
Prezintă pene roșii pe cap, gât și laturile pieptului, cafenii pe spate și albe pe abdomen, gușă și aripi.
Este, în primul rând, o specie granivoră, dar vara se hrănește și cu insecte. Preferă diverse semințe și boabe de plante sălbatice, buruieni sau plante cultivate. Denumirea de cânepar provine de la preferința lui de a se hrăni cu semințe de cânepă. Printre insectele cu care se hrănește pe timpul verii, cele mai frecvente sunt larvele de fluturi, gândacii, muștele.
Cuibărește în tufișuri, în special cele din zonele joase și deluroase, însă urcă adesea și pe văile râurilor, la intrarea lor în zonele muntoase.
Femela depune în aprilie 4-6 ouă pe care le incubează timp de 12 zile. După eclozare, puii sunt hrăniți cu insecte și semințe decojite.
În momentul de față, câneparul nu este o specie aflată în pericol de dispariție.
– A364 Carduelis carduelis (Linnaeus, 1758) – Sticlete
Sticletele este una dintre cele mai cunoscute specii de păsări din România datorită penajului său viu colorat cu roșu, negru, alb și nuanțe de maro. Este o specie cântătoare, răspândită din Europa Occidentală până în regiunile centrale din Siberia, Africa de Nord, Asia Centrală, Asia de Sud-Vest.
Este o specie sedentară, iernând în țară. Dintre populațiile nordice, câteva iernează în Africa de Nord și Asia de Sud-Vest.
Sticleții se hrănesc, în general, cu semințe. Este o specie nepretențioasă, fiind simbol al primăverii.
Coloritul penajului joacă un rol important în asigurarea succesului în reproducere. În perioada de împerechere, scatiul își alege o ramură uscată, dezgolită unde poate fi ușor remarcat prin cântec și culori. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de câteva luni. Cuibul este amplasat în regiuni joase, cât și pe văile montane, în arbori de înălțime mijlocie, adesea în salcâmi. Femela depune 4-5 ouă albăstrui punctate roșcat pe care le incubează timp de circa 2 săptămâni. Pe parcursul unei veri, femela depunde până la 3 ponte.
– A363 Carduelis chloris (Linnaeus, 1758) – Florinte
Florintele este o spece întâlnită pe teritoriul României pe tot parcursul anului, iind o specie sedentară, comună în zonele deschise cu arbori, mărăcini și tufărișuri, parcuri și grădini. Preferă zonele joase, însă, în cazul încare găsește habitat favorabil, poate urca până la altitudini de 1,400 m.
Populația de florinte din țara noastră este estimată ca fiind de 100,000-200,000 de perechi. Este o specie granivoră, consumând în general semințe, dar pe perioada de reproducere consumă și nevertebrate mici pentru a asigura calitatea de proteine necesare creșterii puilor.
În perioada de reproducere, specia este teritorială, fiind observată în perechi. În afara acestei perioade, devine o specie gregară, formând stoluri mici compuse din zeci de indivizi.
În general este o specie monogamă, dar au fost semnalate și cazuri de poligamie. Perechea formată primăvara sau mai devreme se menține pe tot parcursul unui sezon de reproducere. De cele mai multe ori, cuibăresc în perechi solitare, dar au fost observate cazuri de cuibărire semicolonială în care 4-6 perechi s-au grupat, manifestând relații sociale puternice între ele.
Femela depune în perioada aprilie-mai, cel târziu august, între 3 și 7 ouă pe care le incubează timp de circa 2 săptămâni. Puii sunt hrăniți de ambii părinți, devin zburători după 13-16 zile și părăsesc cuibul după alte 2 săptămâni în care sunt în continuare hrăniți de cei doi părinți. Aceștia ajung la maturitate sexuală în primăvara anului următor.
Fiind o specie granivoră, principalele amenințări sunt asociate folosirii insecticidelor și a ierbicidelor în culturile agricole, cât și modului de utilizare al terenurilor și managementului acestora.
– A365 Carduelis spinus (Linnaeus, 1758) – Scatiu
Scatiul este o specie ce face parte din familia sticleților, fiind totodată și cel mai mic reprezentant al acesteia. Este o specie prezentă pe tot continentul european, cu excepția Islandei, în Asia de nord și est, Orientul Apropiat și cel Mijlociu.
În țara noastră, scatiul preferă regiunea coniferelor sau a foioaselor din Carpați.
Este o specie ce prezintă dimorfism sexual, masculul având un penaj verde, creștetul capului negru, aripile și partea inferioară a corpului fiind galbene, iar femela prezintă pântecul alb.
Hrana preferată este reprezentată de semințe și insecte uneori.
Cuibul construit este amplasat spre vârful crengilor, fiind mascat de licheni. Femela depune 4-5 ouă ce vor fi incubate timp de circa 2 săptămâni.
La începutul sezonului rece, scatii ce au cuibărit la altituduni mai mari și cei sosiți din regiunile nordice, coboară pentru a căuta hrană în regiunile mai joase.
– A136 Charadrius dubius (Scopoli, 1786) – Prundăraș gulerat mic
Prundărașul gulerat mic este un vizitator de vară în aproape toată Europa, iernând în Africa mediteraneeană și centrală, la sud de Sahara. Este o specie de coastă, ce poate fi găsită pe țărmuri întinse și nisipoase, pe malul apelor curgătoare sau pe malul lacurilor, dar și în mlaștini pe perioada migrației. Prezintă un penaj ce o face ușor de identificat: părți superioare maronii, abdomen alb și piept alb cu o dungă neagră. Fața este albă, pe cap are o pată maro, ochii sunt încadrați de o mască neagră, iar ciocul este negru. Un individ adult prezintă o lungime a corpului de 15-18 cm, o greutate de circa 40 g și o anvergură a aripilor de 32-35 cm.
Prundărașul gulerat mic se hrănește cu insecte, păianjeni, viermi și alte nevertebrate. Se hrănește ziua, în zone mlăștinoase și ocazional în ape dulci.
Populația cuibăritoare europeană este mare, formată din 110,000-240,000 de perechi, și stabilă.
Este o specie monogamă pe perioada unui sezon de împerechere, însă perechea poate rămâne împreună și câțiva ani. La revenirea din cartierele de iernare, masculii construiesc mici cuiburi pe pământ și, când își curtează partenera, se apleacă în fața ei și își răsfiră penele. Femela va decide ce cuib va folosi.
Împerecherea are loc în aprilie-iunie. Femela depune 3-5 ouă incubate de ambii parteneri timp de 24-25 zile. Puii sunt îngrijiți de cei doi părinți sau doar de unul singur până când devin zburători, la vârsta de 25-27 zile.
Cea mai mare amenințare cu care specia se confruntă este poluarea apei care duce la apariția modificărilor structurale și funcționale în rândul habitatelor preferate.
– A031 Ciconia ciconia (Linnaeus, 1758) – Barza albă
Barza albă, specie caracteristică zonelor mlăștinoase și pășunilor umede, face parte din familia Ciconiidae. Din punct de vedere morfometric, barza albă prezintă o lungime a corpului de 95-110 cm, o greutate de 2300-4400 g și o anvergură a aripilor cuprinsă în intervalul 180-218 cm. Spre deosebire de barza neagră, aceasta are capul și gâtul albe.
Ciconia ciconia este o specie larg răspândită pe teritoriul european, fiind reprezentată de efective mai mari în zona centrală și estică a Europei. Populația europeană estimată a speciei este formată din 180,000-220,000 de perechi, cele mai mari efective fiind întâlnite în Polonia, Spania și Ucraina.
Alături de rândunică, este o secie ce interacționează foarte mult cu omul, fiind adesea observată în localități din toată țara, mai puțin în cele din zona montană.
Datorită faptului că este obișnuită cu prezența umană, barza albă folosește ca suport pentru cuib stâlpii rețelelor de tensiune medie sau chiar acoperișurile caselor.
Hrana constă în broaște, șerpi, insecte, cârtițe, pui de păsări, de iepuri, șerpi și șopârle.
O pereche revine la același cuib anual, prima dată sosind masculul pentru a repara și consolida cuibul, dar și pentru a îl apăra de alți pretendenți. Înainte de plecarea în migrație, berzele se strâng în număr mare pe pajiștile umede sau în zone inundabile. Pe timpul iernii, acestea stau în Africa, ajungând acolo prin traversarea Bosforului. Distanța străbătută pe zi în timpul migrației este de 220 km cu 30 până la 90 km/h. Revine la începutul lunii martie la cuibul construit din crengi fixate cu pământ. Un cuib poate ajunge la dimensiuni de 1,5 m, 1-2 m înălțime și o greutate de 40 kg. Uneori, în pereții exteriori ai cuibului cuibărește și vrabia de câmp. Interiorul cuibului este căptuși de către femelă cu mușchi și resturi vegetale aduse de către mascul.
Femela depune în aprilie-mai 3-4 ouă incubate de ambii părinți pe timpul zilei și doar de femelă noaptea 33-34 zile. După eclozare, puii sunt hrăniți timp de circa 55 zile și aște 15 zile cupă ce încep să zboare.
Printre principalele amenințări ale acestei specii sunt electrocutarea și desecarea zonelor umede.
– A081 Circus aeruginosus (Linnaeus, 1758) – Erete de stuf
Eretele de stuf este o specie prezentă în cea mai mare parte a teritoriului european, fiind caracteristică zonelor umede în care abundă stuful. Prezintă o lungime a corpului de 43-55 cm, o greutate de 500-700 g și o anvergură a aripilor de 115-140 cm. Femela este mai mare decât masculul și prezintă cap și gât alb-gâlbui, restul corpului fiind maro-ciocolatiu închis.
Populația europeană este este relativ mică și formată din 93000-140000 de perechi. Cele mai mari efective sunt prezente în Rusia, Ucraina, Polonia și Belarus.
Hrana este formată din păsări și ouă, pui de iepui, rozătoare mici, broaște, insecte și chiar pești. Când vânează, zboară la o înălțime de 2 până la 6 m de la sol și plonjează brusc când identifică hrana.
Ritualul de împerechere al acestei specii este deosebit, masculul zburând în cercuri deasupra teritoriului e cuibărit, după care plonjează spre pământ, rostogolindu-se în aer. Uneori, femela îl însoțește în zbor, rostogolindu-se împreună în aer cu ghearele împreunate. Adesea, masculul îi oferă femelei hrană în aer.
Iernează în Africa și Peninsula Arabă de unde revine în a doua jumătate a lunii martie-prima jumătate a lunii aprilie. Cuibul, cu diametru ce ajunge chiar la 80 cm, sunt formate de femelă din crengi, stuf, fiind căptușit la interior cu iarbă. Femela depune 3-8 ouă în a doua jumătate a lunii aprilie. Incubarea lor durează 30-38 de zile și este asigurată de ambii părinți. După 35-40 zile, puii devin zburători, dar rămân în apropierea părinților încă 30 zile. După această perioadă, devin independenți.
Printre principalele pericole pentru această specie se numără degradarea habitatelor, vânătoarea ilegală, deranjul determinat de activitățile umane prin tăierea sau arderea stufului, otrăvirea. Activități precum refacerea zonelor umede, reducerea cantităților de pesticide folosite pe terenurile agricole, controlul practicilor ilegale ca arderea și tăierea stufului în perioadele nepotrivite și oprirea vânătorii sunt activități importante în vederea conservării speciei.
– A082 Circus cyaneus (Linnaeus, 1766) – Erete vânăt
Eretele vânăt este o specie cuibăritoare în nordul și vestul Europei. Mai este cunoscut și sub denumirea de erete de câmp, fiind o specie caracteristică zonelor deschise, cu pășuni, mlaștini și teritorii agricole. Un individ matur prezintă o lungime a corpului de 45-55 cm, o greutate de 290-400 g la masculi și 370-708 g la femele și o anvergură a aripilor de 97-118 cm. Este o pasăre zveltă, de talie medie, având o coadă lungă și o pată albă caracteristică la baza cozii. Masculul are spatele gri și vârfurile aripilor negre, iar femela are spatele maro și porțiunea de sub aripi maro cu alb.
Preferă ca sursă de hrană mamifere mici, păsări, reptile, broaște și insecte și uneori leșuri. Când vănează, alunecă în zbor cu viteză redusă, la înălțime mică de pământ. Spre deosebire de alți ereți, se bazează mult pe sunet în detectarea prăzii ascunse în vegetație, dar se folosește și de văzut foarte bun.
Populația europeană cuibăritoare este relativ mică, formată din 32,000-59,000 de perechi, fiind în declin. Cele mai mari efective cuibăritoare sunt localizate în Rusia, Franța și Finlanda. În țara noastră, eretele vânăt apare în migrație și în timpul iernii în special în Dobrogea.
Iernează în estul și centrul Europei și în Africa și revine pentru cuibărire. Ritualul nupțial este inițiat de masculprintr-un dans spectaculor realizat în aer, cu înălțări rapide, spirale, rostogoliri însoțire de sunete multiple. O pereche formată se menține pe parcursul mai multor sezoane de cuibărire.
Cuibul este construit de ambii parteneri, însă femela contribuie mai mult la acest proces. Este așezat pe sol, în apropierea apei, în vegetație deasă și înaltă, fiind construit din crengi, iarbă și căptușit în interior cu pene. Femela depune 3-6 ouă în a doua jumătate a lunii aprilie. Incubația ouălor durează circa o lună și este asigurată de femelă care este hrănită de mascul în tot acest timp. Timp de 2 săptămâni de la eclozare, femela rămâne la cuib alături de pui, iar masculul este ce ce îi hrănește. La vârsta de 29-42 zile, puii devin zburători, dar rămân dependenți de părinți pentru alte câteva săptămâni.
Principalele pericole cu care se confruntă specia sunt degradarea habitatelor în zonele de cuibărit și iernare prin reducerea zonelor umede, intensificarea agriculturii și transformarea pășunilor în culturi agricole, utilizarea unor cantități crescute de pesticide și vânătoarea ilegală. În vederea conservării speciei, refacerea zonelor umede și reducerea cantităților de pesticide folosite în agricultură sunt prioritare.
– A084 Circus pygargus (Linnaeus, 1758) – Erete sur
Eretele sur este o specie larg răspândită la nivelul continentului european, fiind caracteristică zonelor deschise, stepelor uscate, terenurilor agricole din preajma râurilor, lacurilor sau mărilor. Un individ matur prezintă o lungime a corpului de 39-50 cm, o greutate medie de 265 g la mascul și 345 g la femelă și o anvergură a aripilor de 96-116 cm. Este cel mai mic dintre ereți și, spre deosebire de celelalte specii, acesta prezintă câte o dungă neagră pe ambele părți ale aripii. Masculul are un penaj gri mai închis față de celelalte specii de ereți, iar femela este maro.
Se hrănește cu mamifere, păsări, broaște, șopârle și insecte. Pentru hrănire, zboară la înălțime mică și cu viteză redusă (~30 km/h). Masculul vânează pe o distanță de până la 12 km față de cuib, iar femela pe o distanță de aproximativ 1 km și doar după ce puii au eclozat. Adesea, masculul hrănește femela în zbor, lăsând prada să cadă în aer.
Populația europeană este relativ mică, formată din 35,000-65,000 de perechi, și în creștere. Cele mai mari efective sunt localizate în Rusia, Franța, Spania și Belarus.
Iernează în Africa și tinerii își petrec prima vară în cartierele de iernare. Cuibărește solitar sau în colonii mici formate din cel mult 30 de cuiburi localizate la distanță de 10 m unul față de celălalt. Rolul asocierii în colonii este important în supraviețuire, în acest mod putând să se apere mai bine de prădători. Aria apărată de parteneri din jurul cuibului este de 300-400 m.
Ritualul nupțial este un dans aerian spectaculos și, odată formată, perechea se va menține pe o perioadă de câțiva ani.
Cuibul este construit de femelă din paie și iarbă, amplasat în vegetație înaltă, fiind folosit un singur sezon. Femela depune 3-5 ouă în luna mai. Incubația acestora este asigurată de femelă și durează 27-40 zile. În acest timp, femela este hrănită de mascul de 5-6 ori pe zi în această perioadă. După eclozarea puilor, femela și puii sunt hrăniți de mascul de la 7 până la 10 ori pe zi. Puii devin zburători la vârsta de 28-42 zile, însă rămân dependenți de părinți încă 2 săptămâni.
Principalele pericole ce duc la degradarea habitatelor speciei sunt reducerea pășunilor și intensificarea agriculturii. În Europa de vest, aproximativ 70% din populație cuibărește în zone agricole, fiind astfel vulnerabilă ca urmare a riscului ridicat de distrugere a cuiburilor. În contextul dat și în vederea conservării speciei, la identificarea cuiburilor, acestea sunt fie relocate, fie zona în care a fost localizat lăsată nerecoltată. Un exemplu pozitiv este Franța unde 60% dintre puii de erete sur sunt salvați prin aceste metode.
– A373 Coccothraustes coccothraustes (Linnaeus, 1758) – Botgros
Botgrosul este o specie sedentară în Europa și migratoare în cazul populației centrale asiatice. Aceasta din urmă migrează spre estul Asiei, precum și sudul Europei. Habitatul său specific este cel de păduri de foioase și amestec cu subarboret bogat, putând fi observat de la altitudini de 200 m până la peste 1000 m, atât în pădurile de la câmpie, cât și în arealele submontane. Preferă arborii cu coronament bogat pentru a-și putea poziționa cuibul cât mai aproape de vârfurile crengilor groase. Numele său este în strânsă legătură cu aspectul. Prezintă un cioc gros și puternic ce îl ajută la spargerea sâmburilor și semințelor. Ciocul este gri-albastru în perioada de cuibărit și galben în restul anului. Coada este scurtă, cu vârf alb. Pe aripi prezintă câte o dungă albă și lată ce este vizibilă în timpul zborului. Prezintă o lungime a corpului de circa 18 cm, o greutate de 46-70 g și o anvergură a aripilor de 30-33 cm.
Populația europeană este mare, estimată la cel mult 2,400,000 de perechi, din care mai mult de un sfert se află în România.
Sezonul de cuibărit se desfășoară în mai-iulie, perechile fiind formate în luna martie. Este o specie teritorială în general.
Cuibul este format din crenguțe, rădăcini și licheni. Femela depune 4-5 ouă în mai-iunie pe care le incubează 11-14 zile. După eclozarea ouălor, puii sunt hrăniți de ambii părinți timp de circa 2 săptămâni cu semințe și omizi pe care adulții le regurgitează în cuib. După aproximativ 30 zile de la eclozare, puii devin independenți.
Botgrosul este amenințat de degradarea ți pierderea habitatului drept urmare a activităților de defrișare în masă. Protejatea acestei specii depinde numai de interzicerea sau păstrarea regiunilor de cuibărit forestiere într-o stare favorabilă de conservare.
– A350 Corvus corax (Linnaeus, 1758) – Corb
Corbul este cea mai mare specie de corvide din lume, fiind distribuită în Europa, Asia și America de Nord. Este o specie sedentară, rămănând în teritoriile de cuibărit pe tot parcursul anului. Este o specie ce nu are preferințe față de habitat, putând fi întâlnită peste tot, ajungând până la altitudini de 2500 m. Realizează deplasări în timpul iernii, coborând în zona de câmpie atunci când temperaturile sunt foarte scăzute, iar zonele montane sunt acoperite cu zăpadă.
Pentru cuibărit, preferă habitate de păduri de foioase sau conifere. Masculul și femela au acelașii penaj, diferența fiind că femela are dimensiuni mai mici. Un individ matur prezintă o lungime a corpului de 68-70 cm, o greutate de 700-1600 g și o anvergură a aripilor de 112-136 cm.
Este o specie omnivoră, hrănindu-se cu insecte, amfibieni, mamifere mici, păsări, reptile și chiar stârvuri, cereale, fructe de pădure, semințe, ghinde și alune de pădure. Pentru a se hrăni, se deplasează chiar și la distanțe de peste 40 km față de cuib.
Populația europeană este mare, formată din 450,000-970,000 de perechi cuibăritoare, și în creștere. În România se estimează că efectivele de corb însumează între 24,000 și 35,000 de perechi.
Specia cuibărește solitar, o pereche ocupând un teritoriu de peste 40 kmp. Cuibul este asemănător cu cel al altor corvide, însă este mai mare. Cuibăritul are loc în perioada februarie-mai, începând odată cu topirea zăpezilor. Femela depune 5-6 ouă incubate timp de 20-25 zile. Puii sunt îngrijiți de ambii părinți până la vârsta de 5-7 săptămâni, părăsind cuibul după această perioadă. Cu toate că devin independenți, ei rămân în teritoriul cuibului încă 1-2 ani.
Corbul este o specie amenințată de degradarea și pierderea habitatului propice prin defrișarea pădurilor. Protejarea speciei coincide cu interzicerea tăierilor de păduri sau păstrarea regiunilor de cuibărit forestiere într-o stare favorabilă de conservare.
– A237 Dendrocopos major (Linnaeus, 1758) – Ciocănitoare pestriță mare
Ciocănitoarea pestriță mare este o specie întâlnită pe aproape tot continentul european. Ocazional, populațiile din nord pot migra spre sud în cazul în care nu găsesc suficientă hrană. Este întâlnită în păduri, dar și în livezi, parcuri, grădini cu arbori pe placul lor.
Un individ matur prezintă o lungime a corpului de 23-26 cm, o greutate medie de 85 g și o anvergură a aripilor de 38-44 cm. Creștetul și părțile superioare sunt negre, fiecare aripă are câte o pată albă, la fel și obrajii. Ambele sexe prezintă pene roșu aprins sub coadă, însă masculul are o pată roșie și pe ceafă.
Ciocănitoarea pestriță mare este o pasăre diurnă ce se cațără pe arbori pentru a ciocăni și a sonda coaja în căutarea hranei. Se hrănește cu insecte, ouă, pui ai altor păsări mici, iar pe timpul iernii și cu semințe.
Populația care cuibărește în Europa este foarte mare, formată din 12,000,000-18,000,000 de perechi, și stabilă.
Cei doi parteneri ai unei perechi își apără teritoriul de cuibărit, începând din luna martie, ciocănind puternic în copaci. În ritualul nupțial, masculul și femela zboară împreună, apoi lucrează împreună pentru a goli o scorbură și a pregăti cuibul. În fiecare an au un alt cuib. Femela depune 4-7 ouă pe care le depune în perioada mai-iunie. Acestea sunt incubate timp de 14-16 zile, de către femelă pe timpul zilei și de către mascul pe timpul nopții. După eclozare, puii sunt îngrijiți de ambii părinți, aceștia curățând cuibul și de excremente. Puii devin zburători la vârsta de 18-21 zile.
Limitele majore ale speciei sunt date de lipsa habitatului și a locurilor de cuibărit ca rezultat direct al defrișărilor. Au fost remarcate cazuri în care ciocănitoarea pestriță mare folosește și cuiburi artificiale în locul scorburilor, acest lucru fiind o măsură de conservare de succes.
– A026 Egretta garzetta (Linnaeus, 1766) – Egreta mică
Egreta mică este o specie prezentă pe întreg continentul european, cu exceptia Peninsulei Scandinavice. Este specifică zonelor umede ce au pâlcuri de copaci.
Este o pasăre elegantă ce are o lungime a corpului de 55-65 cm, o greutate de 350-550 g și o anvergură a aripilor de 88-106 cm. Penajul este complet alb, degetele sunt galbene, iar picioarele și ciocul negre, acestea fiind semne distinctive care o deosebesc de egreta mare. În partea posterioară a capului are 2-3 pene ornamentale lungi și înguste. Se hrănește cu peștișori, broaște sau alte animale acvatice mici. Vânează stând la pândă sau deplasându-se cu atenție în ape mici.
Populația europeană a acestei specii este aproximată la 68,000-94,000 de perechi.
Iernează pe continentul african de unde sosește la începutul lunii aprilie.
Egreta mică cuibărește în colonii mixte alături de alte specii de stârci și cormorani. Cuibul este amplasat pe sălcii și, uneori, în stuf sau lăstărișuri dese situate în apropierea bălților. Ambii parteneri participă la realizarea cuibului din crengi și stuf. Femela depune 3-4 ouă în a doua jumătate a lunii mai-prima jumătate a lunii iunie. Acestea sunt incubate de ambii părinți timp de 21-25 zile. După eclozare, puii rămân în cuib timp de aproximativ o lună, dar continuă să fie hrăniți până la vârsta de 40 zile când devin independenți.
Principalele amenințări la adresa speciei sunt degradarea habitatelor prin reducerea suprafețelor umede, tăierea sălciilor și deranjul coloniilor. Contrar acestora, se încurajează reducerea deranjului prin protejarea coloniilor de către vizitatori, cât și interzicerea vânătorii.
– A376 Emberiza citrinella (Linnaeus, 1758) – Presură galbenă
Presura galbenă este cea mai cunoscută dintre speciile de presuri din Europa Centrală. Arealul său de distribuție cuprinde vestul Siberiei, nordul și centrul continentului european, Spania, Grecia, Italia și Ucraina. Este adesea observată în regiunile de șes, cât și de munte, în zonele cu tufișuri joase, arborete, fânețe și livezi cu pomi fructiferi.
Penajul general este o alternare de striații cenușii, verzi și cafenii, iar partea ventrală, capul și gâtul sunt de culoare galben deschis. Aproape de baza cozii, pe spate, este castaniu deschis. În cazul femelelor și a juvenililor, penajul este puțin mai galben.
Presura galbenă are o lungime a corpului de 16-18 cm, o greutate de 24-30 g și o anvergură a aripilor de 26-28 cm.
Hrana preferată este reprezentată de semințe, cereale, muguri, fructe și frunze, cât și insecte, larvele acestora, păianjeni, gândaci și lăcuste. Pentru a-și procura hrana, zboară dimineața devreme și seara.
Construirea cuibului începe în luna martie. Cuibul are forma unei cupe, este alcătuit din diferite materii vegetale și căptușit cu fire de iarbă, mușchi, păr. Femela depune 4-5 ouă ce vor fi incubate de aceasta timp de circa 2 săptămâni. În această perioadă, femela este hrănită de mascul. După eclozare, puii sunt îngrijiți de ambii părinți până la vârsta de 2 săptămâni când devin zburători și părăsesc cuibul.
Presura galbenă nu este o specie amenințată cu dispariția.
– A381 Emberiza schoeniclus (Linnaeus, 1758) – Presură de stuf
Presura de stuf este o specie cu o răspândire largă, arealul său de distribuție întrinzându-se din Europa vestică, până în peninsula Kamchatka. Preferă stufărișurile din apropierea lacurilor, mlaștinilor sau câmpurilor umede.
Un individ adult prezintă o lungime a corpului de 15-16 cm. În timpul sezonului cald, masculul are capul negru cu guler alb, pântec alb, penajul general fiind foarte asemânător cu cel al vrabiei. În sezonul rece, cele două sexe se aseamănă foarte bine, penajul capului devenind gri. Ciocul presurei de stuf este conic. Se hrănește cu insecte și semințe.
Populația globală este estimată la 29,000,000-130,000,000 de indivizi, în țara noastră cuibărind între 580,000 și 745,000 de perechi de presură de stuf anual.
Această specie poate fi întâlnită în România în orice anotimp. Chiar dacă există efective însemnate ce migrează spre zone calde pentru iernare, există altele care iernează în România și care ajung aici din Europa de Nord.
În perioada de cuibărire, femela construiește cuibul în stuf sau pe pământ, în vegetație densă. Aici va depune 4-6 ouă ce vor fi incubate timp de circa 2 săptămâni. După eclozare, puii sunt îngrijiți timp de alte 2 săptămâni, după această perioadă devenind zburători și părăsind cuibul.
– A269 Erithacus rubecula (Linnaeus, 1758) – Măcăleandru
Măcăleandrul este o pasăre ce cuibărește pe întreg continentul european. Arealul său de distribuție se întinde din Marea Britanie, cuprinzând Spania, maroc și sud-estul Europei. Efectivele din nordul și estul Europei migrează spre sud-vest pentru a ierna. Preferă zonele cu păduri, parcurile și grădinile, fiind adesea întâlnit și în zonele urbane.
Poate fi identificat ușor datorită penajului său: fața și pieptul sunt portocalii, abdomenul este alb, iar părțile superioare, aripile și coada sunt oliv-maronii. Indivizii adulți seamănă foarte bine, iar juvenilii se diferențiază prin pete mici în locul pieptului portocaliu.
Morfometric, un individ matur prezintă o lungime a corpului de 12-14 cm, o greutate medie de 18 g și o anvergură a aripilor de 20-23 cm.
Hrana preferată este reprezentată de nevertebrate, semințe și fructe de arbuști în timpul iernii. Adesea poate fi văzut hrănindu-se din hrănitorile artificiale. De asemenea, se hrănește pe timpul nopții, putând fi observată la stâlpii de iluminare artificială.
Populația cuibăritoare europeană reprezintă aproximativ 75% din populația globală de măcăleandru, fiind estimată la 43,000,000-83,000,000 de perechi.
Revin din cartierele de iernare în luna februarie. Ritualul nupțial este inițiat de mascul, acesta hrănind femela pentru a o curta. După formarea perechii, femela construiește cuibul din frunze și mușchi care, în final, va avea formă de cupă. După finalizarea cuibului, aceasta va depune 4-6 ouă pe care le va incuba timp de 13-15 zile. După eclozare, puii sunt hrăniți de femelă cu mâncareaadusă la cuib de către mascul. Puii părăsesc cuibul după maxim 17 zie de la eclozare și devin total independenți o săptămână mai târziu.
Datorită faptului că beneficiază de hrănitorile de grădină, trebuie avut în vedere că măcăleandrul necesită cantități constante de hrană pe tot parcursul anului, în special pe timpul iernii.
– A098 Falco columbarius (Linnaeus, 1758) – Șoimul de iarnă
Șoimul de iarnă este o specie ce cuibărește în nordul Europei, migrând spre centrul și sudul continentului și spre nordul Africii în toamnă. Preferă mai multe tipuri de habitate precum pădurile, mlaștinile, evitând zonele cu păduri dese și habitatele fără arbori.
Un individ adult prezintă o lungime a corpului de 26-33 cm, o greutate medie de 180 g la mascul și 230 g la femelă și o anvergură a aripilor de 55-69 cm. Prezintă dimorfism sexual: masculul are părțile superioare albăstrui-gri, un piept cărămiziu, gâtul alb, obraji galben deschis și o coadă lungă și gri cu o dungă terminală neagră, pe când femela are spatele maroniu și obrajii cărămizii. Atât femela, cât și masculul au picioarele galbene.
Hrana șoimului de iarnă este reprezentată prin mamifere, păsări mici, insecte și șopârle. Vânează cel mai mult în timpul zilei, însă uneori și la apus când prinde lilieci. Prada este prinsă în zbor.
Populația europeană cuibăritoare este alcătuită din 31,000-49,000 de perechi și este stabilă.
Migrația de toamnă are loc în lunile august-septembrie, iar întoarcerea pentru cuibărire în luna februarie. Perechile monogame durează un singur sezon. Ritualul nupțial este susținut de mascul care execută sboruri spectaculoase cu rotiri deasupra femelei, alternând planarea cu bătăi din aripi. Este o specie teritorială. Cuibăresc adesea în cuiburi abandonate de corvide, amplasate pe margine de stâncă sau chiar pe sol în zonele de pajiște. În perioada mai-iunie, femela depune 2-6 ouă ce vor fi clocite tot de aceasta timp de circa o lună de zile, timp în care masculul o hrănește. După eclozare, puii sunt hrăniți de ambii părinți. la vârsta de 28-32 zile, puii părăsesc cuibul, însă vor sta alături de părinți încă o lună.
Declinul înregistrat în rândul anumitor efective de șoim de iarnă s-a datorat subțierii cojii de ou datorită cantităților de pesticide din ce în ce mai mari utilizate în agricultură. În prezent, specia se confruntă cu distrugerea habitatului ca urmare a defrișărilor, arderii buruienilor de pe pajiști și suprapășunatului.
– A099 Falco subbuteo (Linnaeus, 1758) – Șoimul rândunelelor
Vizitator de vară pe aproape tot continentul european, șoimul rândunelelor este o specie ce trăiește în zone deschise, joase, cu pâlcuri de copaci și vegetație, deseori situate în apropierea unor ape. Lungimea corpului unui individ adult este de 28-36 cm, greutatea corporală medie a unui mascul de 131-232 g și a unei femele de 141-340 g, iar anvergura aripilor este de 70-85 cm.
Se hrănește vănând în zbor insecte mari, păsări mici și lilileci, ocazional mamifere mici și reptile. Șoimul rândunelelor este o speciei activă seara când vânează păsările care se strâng în stoluri. Uneori vânează și pe timp de noapte.
Populația europeană este formată din 71,000-120,000 de perechi, constituind sub un sfert din populația globală.
Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 2 ani. Ritualul de împerechere este unul aerian, masculul pasându-i hrană femelei. În sezonul de împerechere sunt teritoriale și ocupă, de obicei, cuiburi abandonate de ciori sau alte specii. Femela depune 2-4 ouă în luna iunie care sunt incubate de ambii părinți timp de 37-33 zile. La vârsta de 30-35 zile, puii părăsesc cuibul, însă rămân în continuare dependeți de părinți timp de 5 săptămâni.
Efectivele acestei specii sunt vulnerabile în fața vânătorii ilegale desfășurate în timpul migrației, cât și de distrugerea habitatului și intensificarea agriculturii. Efectele acestora sunt resimțite, în primul rând, la nivelul speciilor de isecte și păsări ce constituie sursă de hrană importantă, astfel considerându-se că măsurle de conservare ar trebui îndreptate către practicile agricole care să favorizeze și viața sălbatică.
– A096 Falco tinnunculus (Linnaeus, 1758) – Vânturel roșu
Vânturelul roșu este o pasăre de pradă mică ce cuibărește pe continentul european. Populațiile nordice și estice migrează în sud pentru a ierna, restul fiind sedentare. Această specie poate fi întâlnită într-o varietate mare de habitate, chiar și în zonele urbane. Pentru a vâna, are nevoie de vegetație joasă, deschisă, așa cum sunt zonele din jurul fermelor, pajiștile, parcurile sau lizierele.
Este ușor de identificat după zborul pe loc caracteristic, în care ține coada lungă deschisă ca pe un evantai. Masculii se diferențiază de femele prin culoarea penajului: masculii au coada și capul cenușii, iar femela prezintă capul, coada și spatele maronii cu dungi negre.
Din punct de vedere morfometric, vânturelul roșu are o lungime medie a corpului de 30-37 cm, o greutate de 190 g (masculi) și 220 g (femele) și o anvergură a aripilor de 68-70 cm.
Populația europeană este formată din 330,000-500,000 de perechi, fiind în declin.
Vânturelul roșu se hrănește cu mamifere mici, dar și cu păsări mici sau nevertebrate. Prada este căutat zburând pe loc deasupra solului. Datorită vederii excelente și a faptului că pot vedea lumina ultraviolet, precizi cu care vânează estecrescută.
Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de un an. În ritualul nupțial, masculul zboară în jurul femelei și îi aduce hrană.
Perechile sunt teritoriale și revin anual la acelașii cuib. Cuibărește în scorburi, clădiri sau în cuiburi abandonate ale altor specii. Femela depune în aprilie-mai 4-5 ouă ce vor fi incubate tot de aceasta pentru circa o lună. Puii sunt hrăniți de ambii parteneri. După 27-40 zile, puii ărăsesc cuibul, dar își continuă traiul alături de părinți încă o lună.
Declinul speciei se accentuează odată cu intensificarea agriculturii. A pierderii habitatului sau a declinului efectivelor de mamifere mici, prada lor principală.
– A135 Glareola pratincola (Linnaeus, 1766) – Ciovlică ruginie
Ciovlica ruginie este o specie prezentă în sudul și estul Europei, fiind caracteristică zonelor deshise, sărăturate, nisipoase, cu puțină vegetație și care sunt situate în apropierea lagunelor. Are un zbor elegant, asemănător rândunicii.
Un individ matur prezintă o lungime a corpului de 24-28 cm, o greutate de 70-95 g și o anvergură a aripilor de 60-70 cm. De la distanță, penajul pare maro-sur. Aripile sale sunt lungi, coada are forma unei furculițe, abdomenul este alb, iar sub cioc prezintă o pată gălbuie caracteristică.
Hrana este formată preponderent din insecte. Se hrănește în zbor, adesea la răsăritul și apusul soarelui.
Populația europeană de ciovlică ruginie este cuprinsă între 10,000 și 18,000 de perechi. Cele mai mari efective sunt localizate în Spania și Turcia, însă, datorită declinului înregistrat în rândul lor, tendința generală a speciei este de scădere.
Iernează în Africa de unde sosește în a doua parte a lunii aprilie. Cuibărește în colonii, cuibul fiind așezat pe sol, într-o adâncitură de pământ căptușită cu resturi vegetale. În această perioadă, distrage prădătorii din apropierea cuibului prin aterizarea la sol și tragerea unei aripi de parcă ar fi ruptă. Femela depune, de regulă, 3 ouă. Acestea sunt incubate de ambii parteneri timp de 17-19 zile. După eclozare, la vârsta de câteva zile, puii părăsesc cuibul, însă sunt hrăniți și îngrijiți de cei doi părinți în continuare. La vârsta de 22-28 zile devin zburători, iar la 30-35 zile independenți.
Principalele pericole ce afectează specia sunt, inevitabil, degradarea habitatelor prin folosirea insecticidelor și deranjul coloniilor. În rezent, ciovlica ruginie beneficiază de măsuri de conservare ce se adresează habitatelor caracteristice.
– A233 Jynx torquilla (Linnaeus, 1758) – Capîntortură
Capîntortură este o specie cu răspândire în toată Europa, centrul și sudul Asiei, centrul și nord-vestul Africii. Este o pasăre ce realizează deplasări sezoniere din Europa și centrul Asiei spre sudul Asiei și centru Africii, unde iernează. Efectivele din nord-vestul Africii sunt sedentare. Este caracteristică pădurilor de foioase, în care predomină arbori cu coronamentul bogat, pădurilor de stejar, frasin și ulm, aici găsind cu ușurință scorburi ale ciocănitorilor pe care le folosește pentru cuibărit.
Un individ matur prezintă o lungime a corpului de 17-18 cm, o greutate de 30-45 g și o anvergură a aripilor de 25-27 cm. Penajul este atipic, cu un colorit brun cenușiu pestriț pe spate, aripi și cap. Partea inferioară este albicioasă, părțile laterale fiind marcate de striații maronii.
Se hrănește cu furnici, viermi, păianjeni, larve, sau fluturi pe care le capturează asemenea ciocănitorilor.
Populația europeană este mare, formată din 580,000-1,300,000 de perechi cuibăritoare, fiind în declin. În România, efectivele cuibăritoare însumează 28,000-36,000 de perechi.
Revine la locurile de cuibărire în martie-aprilie, perioada de cuibărire fiind mai-iulie. Teritoriul de cuibărit este selectat în funcție de resursele de hrană și preferă zonele cu mușuroaie de furnici.
Nu are o preferință față de amplasarea cuibului deoarece, adesea, acesta este localizat în scorburi de ciocănitori, dar și în crăpătri de ziduri, găuri făcute în maluri de pământ sau chiar cuiburi artificiale. Uneori alungă rezidenții unor cuiburi prin împingerea ouălor sau chiar a puilor acesora.
Femela depune 7-10 ouă în aprilie-mai. Incubația acestora durează circa 2 săptămâni și, după eclozare, puii sunt îngrijiți de cei doi părinți timp de 30-35 zile.
Principala amenințare la adresa speciei o constituie degradarea și pierderea habitatelor prin defrișări în masă. Protejarea speciei este corelată doar cu protejarea locurilor de cuibărit forestiere ale speciei.
– A340 Lanius excubitor (Linnaeus, 1758) – Sfrâncioc mare
Sfrânciocul mare este o specie cu o răspândire largă, cuprinzând Europa, Africa la nord de ecuator, Asia, Siberia până în China și America de Nord, din California și New Jersey, până în Alaska. Această specie preferă locurile deschise precum pășunile și fânețele cu arbuști, tufe și locuri mai înalte pentru pândă.
Un individ matur prezintă o lungime a corpului de 24-25 cm, o greutate medie de 70 g, cioc puternic cu mandibula superioară încovoiată mult peste cea inferioară, picioare puternice cu gheare ascuțite și încovoiate.
Masculul și femela nu pot fi deosebiți prin penaj. Are capul și spatele cenușii, partea ventrală și obrajii albi, o dungă neagră mărginită de o sprânceană albă ce separă creștetul cenușiu de obrazul alb, coada lungă, neagră cu margini albe și aripi negre. Hrana este reprezentată de rozătoare, insecte mari, șopârle și chiar păsări de talie mai mică. Prada este capturată, după ce este pândită din locuri înalte, în zbor sau prin coborâri rapide la sol. În cazul în care hrana este în abundență, aceasta este capturată și depozitată în spinii plantelor sau în sârma gardurilor.
Este o specie foarte teritorială și cuibărește în arbori, la o înălțime mai mare de 1 m față de sol. Cuibul este construit de ambii parteneri din crenguțe, este căptușit cu fire de iarbă, pene și alte materiale și este solid. Femela depune 4-7 ouă incubate de femelă timp de circa 2 săptămâni. La 20 zile de la eclozare, puii părăsesc cuibul, dar depind de hrana părinților încă 10 zile.
– A383 Miliaria calandra (Linnaeus, 1758) – Presură sură
Presura sură este prezentă, în țara noastră, în zonele joase, deschise, cu pâlcuri izolate de copaci și arbuști. Uneori, pe timpul verii, poate urca până în văile montane. Pe timpul sezonului reze, presura sură se adună în stoluri și migrează distanțe scurte în căutarea hranei.
Preferă clima mai caldă și, datorită acestui aspect, arealul său de distribuție ocolește nordul Europei, îndreptându-se spre sudul Europei, în special în bazinul Mării Mediterane.
Seamănă cu vrabia, prezentând o colorație a penajului generală maronie-cenușie cu multe dungi de culoare brun-închisă. Prezintă corp îndesat și robust și cioc puternic. O caracteristică specifică este formațiunea triunghiulară de la baza ciocului, vizibilă când acesta este deschis.
Lungimea medie a corpului unui individ adult este de 18 cm, greutatea de circa 55 g și anvergura aripilor este de 26-30 cm.
Se hrănește cu insecte și semințe pe timpul verii, iar iarna doar cu semințe
Perechile își construiesc cuibul direct pe pământ, fiind bine camuflat în iarbă sau tufișuri. Femela depune 3-5 ouă, uneori de două ori pe an.
– A262 Motacilla alba (Linnaeus, 1758) – Codobatură albă
Codobatura albă este o specie cu largă răspândire în toată Europa, Asia și Peninsula Balcanică, și parțial în Africa. Populația globală totală se împarte în două: populația sedentară – distribuită în regiunea sudică și vestică a Europei și Turcia; populația migratoare – prezentă pe tot curinsul Asiei, nordul, centrul și estul Europei.
Această specie preferă habitatele situate în apropierea unor ape, fiind întâlnită și în parcuri și grădini, terenuri agricole, ajungând chiar și în zonele urbane și rurale.
Prezintă spate gri, creștet, tartița până la gușă coada și aripile negre și mărginite de alb. Un individ adult rezintă o lungime a corpului de 17-19 cm, o greutate de 17-25 g și o anvergură a aripilor de 25-30 cm.
Populația europeană este mare, formată din 13,000,000-26,000,000 de perechi cuibăritoare dintre care în România sunt 1,500,000-1,900,000 de perechi.
Populația migratoare de codobatură albă realizează migrații sezoniere, deplasându-se spre sudul Asiei și nordul Africii în septembrie-octombrie pentru perioada de iernare. Revin pentru a cuibări în martie-aprilie când se formează și perechile monogame. Cuibăritul are loc în mai-iulie.
Cuibul este construit din crenguțe uscate, iarbă, frunze, și sunt amplasate în crăpături din stânci, maluri de pământ, streșinile caselor situate în apropierea unor lacuri sau râuri. În mai-iunie, femela depune 5-6 ouă care vor fi incubate timp de 11-16 zile. Puii sunt hrăniți, de ambii părinți, până la vârsta de 16-17 zile. Hrana acestora constă în insecte și semințe capturate sau găsite pe sol, mai rar în aer. După 30-31 zile, puii părăsesc cuibul și devin independenți. Maturitatea sexuală este atinsă începând cu al doilea an de viață.
– A260 Motacilla flava (Linnaeus, 1758) – Codobatură galbenă
Codobatura galbenă este o secie migratoare răspândită pe tot continentul asiatic, european și doar parțial pe cel african, ajungând până în vestul Peninsulei Alaska și insulele austral-asiatice. Această specie migrează în perioada august-septembrie din Asia și Europa spre Africa și insulele austral-asiatice pentru perioada de iernat.
Este o specie ce manifestă preferință față de habitatele umede cu vegetație joasă, în Asia ocupând și habitate de tundră și stepă. În afara sezonului de cuibărit, este observată în apropierea terenurilor agricole, a lacurilor, iazurilor sau râurilor.
Prezintă aripi și coadă de culoare neagră cu borduri albe, picioare negre și corp galben. Lungimea corpului unui adult este de 16-17 cm, greutatea de 11-23 g, iar anvergura aripilor este de 24-25 cm.
În țara noastră, există două subsepecii de codobatură galbenă: subspecia flava, care are capul gri-albăstrui cu sprânceană albă, și subspecia feldegg care are capul negru.
Populația europeană este mare, formată din 7,900,000 – 14,000,000 de perechi cuibăritoare. Dintre acestea, în România sunt estimate a fi 800,000-1,200,000 de perechi.
Codobatura galbenă revine din cartierele de iernat în martie-aprilie. Cuibăritul se desfășoară în perioada aprilie-iulie, iar perechile monogame se formează la sosirea lor.
Cuibul este construit din fire de iarbă, căptușit la interior cu păr și pene ce provin de la diverse animale. Acesta este amplasat într-o adâncitură pe sol.
Femela depune 4-6 ouă în aprilie-mai pe care le incubează timp de 11-13 zile. După eclozare, puii sunt îngrijiți de cei doi părinți până la vârsta de 11-13 zile și pentru încă 2-3 săptămâni, până la părăsirea cuibului. Un individ devine activ pentru reproducere începând cu al doilea an de viață.
Se hrănește cu insecte de pe sol sau de la nivelul apei, uneori chiar de pe spatele vacilor sau oilor.
Specia este amenințată de degradarea și pierderea habitatului propice, acest lucru ducând la reducerea efectivelor din unele țări. Prioritar din punct de vedere conservativ, se recomandă protecția zonelor umede și a habitatelor specifice acestei specii în vederea menținerii parametrilor acesteia în limitele favorabile.
– A023 Nycticorax nycticorax (Linnaeus, 1758) – Stârc de noapte
Stârcul de noapte este o pasăre prezentă în sudul și estul Europei, specifică zonelor umede cu apă dulce sau chiar sărată. Așa cum este și numele lui, stârcul de noapte este o specie nocturnă, fiind observată la apusul soarelui sau dimineața devreme. Pe timpul zilei se retrage în copaci sau tufișuri.
Lungimea corpului unui adult este de 58-65 cm, greutatea de aproximativ 800 g, iar anvergura aripilor de 90-100 cm. Indivizii adulți au o înfățișare similară, prezentând 3-4 pene înguste pe partea posterioară a capului, cu o lungime de 18-20 cm. Juvenilii au un penaj maroniu cu striuri albe în prima iarnă, iar a cea de-a doua iarnă au spatele maroniu față de cel negru al adulților.
Stârcul de noapte se hrănește în principal cu pești, dar și cu larve de insecte, mormoloci, lipitori și uneori șoareci.
Populația europeană este formată din 63,000-87,000 de perechi. În perioada 1970-1990 a înregistrat un declin moderat, iar după această perioadă s-a menținut constantă.
Iernează în Africa de unde revine în martie-aprilie pentru sezonul de cuibărit. Cuibărește în colonii mixte, formate din diferite specii de stârci și cormorani.Cuibul este amplasat pe sâlcii, uneori pe trestie bătrână, și are forma unei farfurii adânci. Este construit de cei doi parteneri din crenguțe și stuf.
Femela depune în aprilie-iunie 4-5 ouă incubate de cei doi părinți timp de 20-22 zile. Schimbarea partenerilor în timpul incubației se face conform unui ritual. După eclozare, puii rămân în cuib pentru 21-28 zile, timp în care sunt îngrijiți de părinți. Sunt hrăniți până la vârsta de 50-56 zile când devin independenți.
Reducerea suprafețelor umede, tăierea sălciilor ca material pentru foc și deranjul coloniilor duc la degradarea habitatelor preferate de această specie și, ulterior, la declinul populației. În vederea reducerii impactului cauzat de degradarea habitatelor, se încurajează reducerea deranjului prin protejarea coloniilor de către vizitatori/turiști și interzicerea vânătorii. O prioritate în acest context este reconstrucția ecologică a zonelor umede din Delta Dunării și pe cursul inferior al Dunării.
– A277 Oenanthe oenanthe (Linnaeus, 1758) – Pietrar sur
Pietrarul sur este o specie cu un areal de răspândire mare ce cuprinde Eurasia și Canada de Nord. Habitatele preferate de această specie sunt zonele deschise, ucate, pietroase, fânețele din zonele montane sau din zone mai joase.
Un individ matur prezintă lungime a corpului de 14-15 cm, cap și spate gri, gât maroniu, aripi și față negre și coadă albă, cu vârf negru, în forma literei T. Femela are penajul asemănător cu cel al masculului, însă puțin mai palid.
Se hrănește cu insecte, artopode, moluște și viermi.
Populația europeană este de 4,500,000-13,000,000 de perechi, reprezentând 25%-49% din populația globală. În ara noastră, pietrarul sur este reprezentat prin 225,000-343,000 de perechi cuibăritoare.
În România îl putem vedea în perioada martie-septembrie. Femela este cea care construiește un cuib în crăpături, galerii săpate în pământ ale rozătoarelor sau între stânci și pietre. Femela depune 4-7 ouă ce vor fi incubate timp de 2 săptămâni doar de aceasta. După eclozare, puii sunt îngrijiți de ambii părinți și devin zburători la vârsta de 13-15 zile.
– A323 Panurus biarmicus (Linnaeus, 1758) – Pițigoi de stuf
Pițigoiul de stuf este o specie prezentă în regiunile din Europa și Asia, preferând zonele mlăștinoase acoperite cu stuf și trestie peste care zboară pentru a se hrăni cu insecte și păianjeni. Pe timpul iernii consumă mai ales semințe.
Indivizii adulți au o lungime a corpului de circa 16,5 cm, o greutate medie de 14 g și o anvergură a aripilor de circa 17 cm. Poate fi recunoscut ușor datorită aspectului său: cioc de culoare galben-portocalie, masculul având două smocuri de pene de culoare neagră situate pe lateralele ciocului și care se aseamănă cu o mustață. Masculul are penajul capului gri-albăstrui, partea dorsală cărămiziu-maronie, pieptul alb, partea ventrală inferioară gălbuie, iar aripile și coada prezintă pene albe, negre, crem și maronii. Femela are un penaj asemănător cu cel al mascului, însă este o specie ce prezintă dimorfism sexual, aceasta având penajul capului bej-maroniu. Pițigoiul de stuf are picioare scurte, negre, cu degete lungi și gheare ascuțite și irisul galben.
Cuibul pe care și-l construiesc în perioada de cuibărire este alcătuit din fire de iarbă, frunze și alte materiale vegetale. Femela depune 2-4 ouă pe care le clocește timp de aproximativ 12 zile. După eclozare, puii sunt hrăniți de ambii părinți cu insecte. La vârsta de circa 12 zile, puii au penajul format și sunt capabili de zbor.
– A329 Parus caeruleus (Linnaeus, 1758) – Pițigoi albastru
Pițigoiul albastru este prezent în aproape toate țările europene și poate fi observat în zone cu arbori, inclusiv în păduri, parcuri, grădini și livezi. Nu este o specie migratoare, dar, în sezonul rece, se retrage din locurile aflate la altitudini mari spre zone joase. Efectivele localizate în nordul extrem pleacă spre zone mai calde doar atunci când iernile sunt foarte dure.
Un individ adult are o lungime a corpului de 10-12 cm, o greutate demie de 11 g și o anvergură a aripilor de 18-21 cm. Este ușor de identificat datorită penajului său: părți inferioare galbene, spate albastru cu verde, aripi și coada albastre, față albă, creștet albastru și o dungă albastru-verzuie pe ochi, înconjurându-i obrajii. De asemenea, pe abdomen are o dungă albastră, iar pe aripi una albă. Cele două sexe seamănă foarte bine, femela fiind mai plinuță.
Se hrănește în principal cu insecte în sezonul cald, iar toamna și iarna cu fructe, semințe și nuci. Este o specie activă pe timpul zilei când vânează insecte prin prin frunziș.
Populația cuibăritoare europeană este mare, formată din 20,000,000-44,000,000 de perechi, și stabilă.
În timpul ritualului nupțial, masculul are un zbor specific, planând în jos spre femelă și dansând în jurul cuibului cu aripile și coada răsfirate. Femelele sunt cele care selectează locul cuibului într-o scorbură sau într-o gaură dinntr-un perete sau mal, marcându-l cu pene și mușchi. Depune 7-12 ouă pe care le incubează 12-16 zile. Puii eclozați sunt îngrijiți de ambii părinți și părăsesc cuibul la vârsta de 15-23 zile. Uneori, aceștia mai depind de părinți încă o lună.
Pițigoiul albastru s-a adaptat foarte bine la zonele locuite de om, acest lucru fiind în beneficiul său din două considerente: folosesc cuiburi artificiale atunci când nu găsesc materiale pentru a construi unul și, de asemenea, apelează cu încredere la hrănitorile făcute de om atunci când nu găsesc hrană iarna.
– A330 Parus major (Linnaeus, 1758) – Pițigoi mare
Pițigoiul mare este cel mai cunoscut pițigoi din țara noastră, fiind o pasăre mică, frumos colorată, cu o lungime a corpului de circa 15 cm, o greutate de 16-21 g și o anvergură a aripilor de 22-25 cm. Este întâlnit în pădurile joase de câmpie, în păduri de conifere și, adesea, în grădini și parcuri unde găsește hrană din abundență.
Este larg răspândită în toată Europa, Asia și nord-vestul Africii, în zona temperată.
Penajul este deosebit: are capul negru, obrajii albi, un guler și o linie mediană care traversează pieptul și pântecele negre, abdomenul galben-cenușiu, spatele masliniu cu dungi albe și aripi de culoare cenușiu închis nu nuanțe de alb și albastru.
Se hrănește cu insecte, dar iarna consumă în special semințe și fructe de pădure. Este considerată specie folositoare pentru păduri, consumând în cantități mari ouă și larvele fluturilor, gândaci de talie mică, himenoptere, iar iarna distruge pontele insectelor fitofage.
Populația cuibăritoare europeană este estimată la 65,100,000-106,000,000 de perechi, iar în țara noastră este estimată la 3,100,000-6,200,000 de perechi cuibăritoare.
Cuibul este amplasat în scorburi de copaci, crăpături mari în pereți stâncoși sau maluri lutoase, în diferite obiecte atârnate din gospodării. După selectarea locului, femela construiește un cuib mare din mușchi licheni, rădăcini, tulpini de graminee pe care le fixează cu puf și pânză de păianjen. Interiorul cuibului este căptușit cu fibre vegetale, păr de animale și chiar cu pene. Femela depune 8-12 ouă în perioada martie-aprilie. Acestea vor fi incubate doar de femelă timp de circa 2 săptămâni și, după eclozare, puii sunt îngrijiți de ambii părinți până la vârsta de 40 zile. La 20-22 zile de la eclozare, puii părăsesc cuibul.
La nivel global nu este o specie amenințată cu dispariția, dar se confruntă cu modificarea, fragmentarea și pierderea habitatului, managementul defectuos al pădurilor, incendiile și poluarea.
– A020 Pelecanus crispus (Bruch, 1832) – Pelican creț
Pelicanul creț este o specie cu un areal de distribuție mai restrâns ce cuprinde sud-estul Europei, în special Grecia, România și Rusia. În țara noastră, această specie cuibărește în Delta Dunării, izolat sau împreună cu pelicanul comun, și în zona sudică a Deltei Dunării și complexului lagunar Razim Sinoe. Cele mai multe efective iernează în Grecia și Turcia, însă o mică parte și pe culoarul inferior al Dunării.
Este puțin mai mare față de pelicanul alb, ajungând la o greutate de 12 kg. Prezintă penaj alb-sur. În perioada de împerechere prezintă un moț de pene buclate și moi pe cap, iar gușa ce atârnă de cioc devine roșu coral intens.
Populația europeană cuibăritoare este estimată la cel mult 2,000 de perechi și are un statut de specie amenințată cu dispaiția.
Pelicanul creț revine din cartierele de iernare în luna martie, puțin mai devreme decât pelicanul comun. Cuibul este elaborat, construit din rizomi de stuf și alte resturi vegetale. Cuibăritul are lor în martie-aprilie. Femela depune 2-4 ouă ce vor fi incubate timp de o lună. Puii devin apți de zbor la vârsta de 75-85 zile și ating maturitatea sexuală la 3-4 ani.
Măsurile necesare pentru conservarea speciei sunt cuprinse în două planuri dedicate acestei specii, respectiv Planul Național de Acțiune și Planul de Management. Principalele amenințări la adresa speciei sunt drenajul și braconajul asociate cu degradarea zonelor umede alături de pierderea teritoriilor de cuibărit.
– A019 Pelecanus onocrotalus (Linnaeus, 1758) – Pelican comun
Pelicanul comun este o specie o specie acvatică migratoare specifică sud-estului Europei. Populațiile de pelican comun se întorc în a doua jumătate a lunii martie și sunt cantonate în Delta Dunării, unde se regăsesc cele mai mari colonii din Europa. Aici, populația atinge 4,000 de perechi, depunând 1-2 ouă în cuiburi pe pământ, formate în mici adâncituri căptușite cu plante.
Perioada de incubație este cuprinsă între 32-36 zile, ambii părinți participând la acest proces. După 9 săptămâni, puii părăsesc cuibul devenind zburători.
Pelicanul comun este o pasăre de talie mare cu o greutate cuprinsă între 8-10 kg, o lungime a corpului cuprinsă între 160-180 m, și o anvergură a aripilor cuprinsă între 270-320 cm lungime. Penajul este de culoare albă, iar pe partea inferioară a aripilor, atunci când este în zbor, se distinge culoarea neagră. Până în luna iulie panajul este de un roz somon, la indivizii adulți peste 4 ani. Are un cioc lung și larg prevăzut cu o gușă galbenă, care are aspectul unui sac.
Se hrănește cu pește pe care-l pescuiește scufundându-se în ape puțin adânci cuprinse între 1.5-2.5 m. Trăiesc în colonii, în care își cresc și puii, dar se și hrănesc.
Pelicanul comun este specie emblematică pentru Delta Dunării și pentru România.
– A315 Phylloscopus collybita (Vieillot, 1817) – Pitulice mică
Pitulicea mică este o specie c cuibărește în aproape toată Europa. Marea majoritate a efectivelor acestei specii sunt migratoare, iernând în sudul și vestul Europei, Asia de sud și Africa de nord. Este o specie ce poate fi observată în pădurile mature, în zone deschise , parcuri și grădini cu arbori în care își construiește cuibul.
Prezintă o lungime a corpului de 10-12 cm, o greutate medie de 9 g și o anvergură a aripilor de 18-21 cm. Este o pasăre mică cu părți superioare ale corpului verzi-maronii, cele inferioare galben pal, abdomen albicios, cioc închis la culoare și sprânceană scurtă și palidă. Cele două sexe seamănă foarte bine.
Se hrănește în principal cu insecte. Este o specie diurnă ce își caută hrana pe sol sau în coroanele arborilor. Adesea prinde insecte în zbor sau le caută pe scoarța copacilor.
Populația cuibăritoare europeană este mare, formată din 30,000,000-60,000,000 de perechi, și este stabilă.
Păsările își părăsesc teritoriile de iernat în februarie-aprilie pentru a se deplasa către locurile de cuibărire. Masculul își apără teritoriul și își atrage femela prin cântece susținute în locuri înalte. În ritualul nupțial, masculul efectuează zboruri planate și căderi în picaj pe lângă femelă. După formarea perechii, femela construiește un cuib în vegetația de pe sol în care depune 5-6 ouă clocite doar de aceasta timp de 13-15 zile. După eclozare, puii sunt hrăniți de femelă, rareori și de mascul. La vârsta de 14-16 zile, puii părăsesc cuibul, însă continuă să fie îngrijiți de părinți încă 4 săptămâni.
Principala amenințare la adresa speciei o constituie defrișarea pădurilor care duce la distrugerea habitatului de cuibărit.
– A034 Platalea leucorodia (Linnaeus, 1758) – Lopătar
Lopătarul este o specie prezentă în special în sudul și estul Europei, fiind caracteristică bălților și lacurilor puțin adânci cu stufărișuri și pâlcuri de copaci. Penajul este alb, partea posterioară a capului prezentând un smoc mare de pene subțiri. Spre deosebire de egrete, are un cioc turtit pe toată lungimea sa, lățit la vârf. Adulții au o înfățișare similară.
Un individ matur prezintă o lungime a corpului de 80-93 cm, o greutate de circa 1,500 g și o anvergură a aripilor de 120-135 cm.
Hrana preferată de lopătar este reprezentată de insecte acvatice și larvele acestora, moluște, broaște și pești. Se hrănește în zone cu apă mică plimbându-și ciocul întredeschis dintr-o parte în alta, astfel culegând și filtrând hrana.
Populația europeană a speciei este relativ mică, formată din 8,900-15,000 de perechi, și stabilă. Declinul efectivelor de lopătar localizate în Rusia sunt comensate cu creșterile manifestate pe restul teritoriilor europene.
Iernează în Africa de unde revine la mijlocul lunii aprilie. Cuibărește în colonii alături de stârci și cormorani. Cuibul este construit de ambii parteneri din crenguțe și stuf, masculul fiind cel care începe primul construcția. Acesta este amplasat în sălcii sau stufăriș. Femela depune 3-4 ouă în perioada mai-iunie, incubate de cei doi părinți timp de 20-22 zile. După eclozare, puii sunt îngrijiți de cei doi părinți timp de 50-58 zile când devin independenți.
Principalele activități antropice ce duc la declinul speciei sunt desecarea zonelor umede, tăierea sălciilor și reducerea suprafețelor acoperite cu stuf, deranjul coloniilor de către vizitatori, braconajul și deplasarea pe apă a bărcilor cu viteze foarte mari. Măsurile de conservare cu efecte pozitive imediate asupra efectivelor de lopătar sunt cele de reducere a deranjului coloniilor, informarea populației locale cu privire la efectele în lanț pe care tăierea sălciilor și arderea stufului le au asupra speciei, reducerea vitezelor de deplasare a mijloacelor de transport pe apă, mai ales în zonele de hrănire ale speciei, cât și interzicerea vănătorii.
– A032 Plegadis falcinellus (Linnaeus, 1766) – Țigănuș
Țigănușul este o specie prezentă în sudul și sud-estul Europei, caracteristică pășunilor umede și stufărișurilor ce au pâlcuri de sălcii. Dulții sunt foarte asemănători și prezintă un penaj general brun ruginiu cu reflexe verzui metalice și un cioc în formă de seceră. Zboară printr-o succesiune de bătăi rapide din aripi.
Un individ matur are o lungime a corpului de 55-65 cm, o greutate de 480-580 g și o anvergură a aripilor de 88-105 cm.
Hrana preferată de țigănuș este reprezentată de lipitori, insecte acvatice, mormoloci și pești mici.
Populația europeană estimată este de 16,000-22,000 de perechi, având o tendință generală de scădere datorită declinului accentuat înregistrat în sud-estul continentului european. Cele mai stabile populații ale speciei sunt localizate în Rusia și Azerbaijan.
Iernează în Africa de unde revine la jumătatea lunii aprilie pentru cuibărit. Cuibărește în colonii alături de stârci și cormorani. Cuibul este construit de cei doi parteneri din crenguțe și stuf în sălcii sau în stufăriș. Femela depune 3-4 ouă incubate de cei doi părinți timp de circa 21 zile. După eclozare, puii sunt hrăniți timp de 48-50 zile când devin independenți.
Principalele pericole cu efecte negative asupra efectivelor de țigănuș sunt desecarea și reducerea suprafețelor de zone umede, tăierea sălciilor, incendierea stufului, braconajul și deranjul coloniilor prin desfășurarea de activități turistice. În acest sens, măsurile de conservare ar trebui îndreptate spre reducerea deranjului coloniilor de păsări, informarea populației locale cu privire la efectele dramatice asupra păsărilor determinate de tăierea sălciilor, impunerea prin proceduri legale a reducerii vitezei bărcilor în zonele de hrănire ale speciei și interzicerea vânătorii.
– A005 Podiceps cristatus (Linnaeus, 1758) – Corcodel mare
Corcodelul mare este o specie parțial migratoare pe teritoriile continentelor Europa și Asia. Este o specie ce manifestă preferințe față de habitatele umede – lacurile naturale și artificiale, râurile cu ape ușor curgătoare, lagune și golfuri cu deschidere de ape mari. Pentru cuibărit, preferă apele interioare cu suprafață și adâncime mici precum iazuri din cadrul amenajărilor piscicole sau bălțile.
În sezonul cald, masculul este maro-cenușiu pe spate, are gâtul alb, pe cap prezentând două gulere ruginii cu negru la nivelul obrajilor și două moțuri negre pe partea superioară. Femela are acelașii penaj ca masculul pe timpul verii, dar, în sezonul rece, cele două gulere și moțuri dispar, penajul devenind cenușiu pe spate și pe partea dorsală a gâtului.
Hrana preferată de corcodelul mare este variată, formată din pești de dimensiuni medii, insecte, crustacei, moluște, amfibieni și larve de nevertebrate. Corcodeii se hrănesc prin scufundare.
Un individ matur prezintă o lungime a corpului de 45-60 cm, o greutate de 800-1,500 g și o anvergură a aripilor de 59-74 cm.
Populația europeană este mare, formată din 300,000-450,000 de perechi, tendința generală fiind de scădere datorită declinului accentuat suferit de efective din diferite țărieuropene. În țara noastră, populația cuibăritoare este formată din 20,000-30,000 de perechi.
Perioada de cuibărire poate începe încă din perioada ianuarie-februarie, dar cei mai mulți încep în perioada martie-aprilie.
Ritualul nupțial este remarcabil, cei doi parteneri ce vor forma perechea învârtindu-se piept la piept, scuturându-și puternic capul și bătând din aripi. Cei doi parteneri participă la amenajarea, îngrijirea și protecția cuibului construit pe insulițe mici de pământ, în iazuri sau lacuri. Femela depune 3-8 ouă ce vor fi incubate timp de circa o lună. Până la vârsta de 11-16 zile când devin independenți, puii sunt îngrijiți de părinți.
Cuibul este părăsit odată cu eclozarea ultimului pui, aceștia fiind capabili de deplasare chiar din prima zi de viață.
Cele mai mari amenințări la adresa speciei sunt degradarea zonelor umede prin arderea și tăierea stufului, braconajul sau introducerea de specii de pești exotici. Principala măsură în vederea conservării speciei este cea de reconstrucție ecologică în toată lunca inferioară a Dunării.
– A006 Podiceps grisegena (Boddaert, 1783) – Corcodel cu gât roșu
Corcodelul cu gât roșu este o specie nativă în jumătatea de est a Europei, în vestul Asiei, cât și în extremitatea estică a Asiei. Este prezentă pe aproape întreg continentul european, cu excepția regiunii de sud-vest, și în vestul și estul Asiei. În perioada de cuibărire preferă lacurile și bălțile interioare cu vegetație palustră relativ abundentă, iar iarna este observat pe lacuri sau golfuricu suprafață mai mare de apă.
Un individ adult prezintă o lungime a corpului de 43-56 g, o greutate de 700-1,300 g și o anvergură a aripilor de 50-65 cm.
Corcodelul cu gât roșu are un penaj de iarnă ușor de confundat cu cel al corcodelului mare, diferența fiind dată de lateralele corpului cenușii și de gâtul și partea superioară a capului cenușii-negre. Vara, penajul este diferit, prezentând corpul cenușiu, gâtul roșiatic, obraji albi și partea superioară a capului neagră.
Se hrănește cu pești mici, crustacei, insecte acvatice și terestre, uneori și cu amfibieni. Hrana este obținută prin scufundare,
Populația cuibăritoare europeană este mică, formată din cel mult 56,000 de perechi, și înregistrează un declin ușor în ansamblu. În țara noastră, populația cuibăritoare este estimată la 650-800 de perechi.
Corcodeii cu gât roșu formează perechi chiar și înainte de a începe deplasarea spre teritoriile de cuibărit. Perioada de cuibărire începe în perioada aprilie-mai și poate cuibări solitar sau în colonii de cel mult 20 de perechi.
Cuibul este construit pe resturi de vegetație plutitoare sau este ancorat în vegetația deasă din apropierea malurilor de lacuri. Este căptușit cu frunze și tulpini de vegetație acvatică sau emergentă. Femela depune 4-5 ouă pe care le incubează timp de 22-35 zile. Uneori, părinții părăsesc cuibul cu ouă pentru a căuta hrană un timp îndelungat. Se întâmpla ca, în momentul eclozării, aceștia să nu fie prezenți. Cum eclozează, puii sunt luați de părinți în spate pentru a căuta hrană. Puii devin independenți în circa 9-10 săptămâni de la eclozare, în tot acest timp fiind îngrijiți de părinți.
Principalele pericole ce afectează specia sunt degradarea zonelor umede, introducerea de specii noi, arderea și tăiera stufului și braconajul. În vederea conservării, sunt necesare reconstrucția ecologică a zonelor afectate, respectiv toată lunca inferioară a Dunării, iar braconajul controlat în ariile naturale protejate.
– A008 Podiceps nigricollis (Brehm, 1831) – Corcodel cu gât negru
Corcodelul cu gât negru este o specie complet migratoare, excepție făcând efectivele din sudul Americii de Nord și sudul Africii care nu se deplasează din habitatele de cuibărit pe tot parcursul unui an. Frecventează toate tipurile de habitate acvatice ce sunt înconjurate de vegetație emergentă și submergentă în sezonul de cuibărit, iar iarna preferă zonele de coastă din vestul Americii de Nord, Marea Mediterană și Japonia, unele ajungând și în Marea Neagră și Marea Caspică.
Un individ adult prezintă o lungime a corpului de 28-34 cm, o greutate medie de 300-550 g și o anvergură a aripilor de 40-55 cm. În timpul verii, corcodelul cu gât negru are un penaj caracteristic: gâtul subțire este negru și moțuri albe, arcuite în jos ca un evantai pe obraji. Iarna, penajul este asemănător cu cel al corcodelului de iarnă, diferența fiind că gâtul și părțile laterale ale capului sunt gri, ciocul este subțire și ușor curbat în sus, iar fruntea se înalță spre creștet.
Hrana preferată de această specie este reprezentată prin nevertebrate acvatice, pești mici și amfibieni. Capturează hrana chiar și de pe fundul lacurilor, ajungând cu ușurință la adâncimi de 2-3 m.
Populația europeană este mare, estimată la 96,000 de perechi cuibăritoare, prezentând o tendință generală de scădere ușoară. În țara noastră, populația cuibăritoare este formată din 2,500-3,500 de perechi.
Cuibul este construit în vegetație emergentă localizată în apropierea malurilor apelor sau în plauri localizați în mijlocul bazinelor. Acesta este ancorat cu vegetație plutitoare și căptușit cu pene și alge. Femela depune 3-5 ouă pe care le incubează timp de 21-22 zile. După eclozare, puii sunt purtați de părinți pe spate în primele 10 zile și devin independenți la vârsta de 23-27 zile.
Principalele pericole ce afectează specia sunt degradarea habitatelor umede, introducerea de specii noi, reducerea suprafeței acoperite cu stuf și braconajul.
– A372 Pyrrhula pyrrhula (Linnaeus, 1758) – Mugurar
Mugurarul este o specie care cuibărește în toată Europa. Efectivele ce cuibăresc în nord, migrează spre sud pentru a ierna, dar nu ies în afara arealului de distribuție. Mugurarul este întâlnit în pădurile de foioase și în cele de conifere, cât și în livezi, parcuri și grădini. Are nevoie de zone cu tufișuri și arboret.
Un individ matur prezintă o lungime a corpului de 16-18 cm, o greutate de circa 21 g și o anvergură a aripilor de 26-28 cm. Masculii au fața și creștetul negre, aripile negru cu gri, părțile inferioare roz cu roșu, tartița albă, coada neagră, ochii și ciocul scurt negre, iar femela are părțile inferioare de culoare rozalie-maronie.
Hrana preferată de mugurar este reprezentată de semințe, fructe și muguri de arbori, fructe de arbuști și insecte.
Populația cuibăritoare europeană este formată din 7,300,000-14,000,000 de perechi și este stabilă.
Perechile sunt monogame și adesea rămân împreună toată viața. În timpul ritualului nupțial, masculul își etalează pieptul roșu și tartița albă, merge lateral spre femelă până își ating ciocurile și regurgitează mâncarea în ciocul femelei.
Cuibăresc în perechi solitare. Cuibul este construit de femelă în tufișuri sau arbori, la înălțimi de 2-3 m față de sol, din rămurele, mușchi, licheni și rădăcini.
Femela depune, în luna mai, 3-6 ouă incubate de aceasta timp de circa 2 săptămâni. În tot acest timp, masculul o hrănește și o ajută la clocit. După eclozare, puii sunt hrăniți de cei doi părinți până la vârsta de 14-16 zile când părăsesc cuibul.
Declinul în rândul efectivelor de mugurar au fost puse pe seama intensificării agriculturii prin creșterea cantităților de pesticide utilizate și prin dispariția zonelor cu tufișuri. Toate acestea au dus la reducerea resurselor de hrană din timpul iernii.
– A118 Rallus aquaticus (Linnaeus, 1758) – Cârstel de baltă
Cârstelul de baltă este o specie ce cuibărește pe tot cuprinsul continentului european. Eectivele din nordul și estul europei igrează spre sud și nordul Africii pentru a ierna. Este adesea observat ocupând zone umede cu ape dulco sau salmastre, stătătoare sau ușor curgătoare cu vegetație densă. Partea de sus a corpului este stacojie cu dungi negre, fața și partea de jos gri-albăstruie cu dungi albe și negre pe flancuri, iar subcodalele sunt albe și dungate. Ciocul este lung, ochii roșii, iar picioarele roz. Cele două sexe au penaj similar, femela fiind mai mică.
Un individ matur prezintă o lungime a corpului de 23-26 cm, o greutate medie a corpului de 140 g la masculi și 110 g la femele și o anvergură a aripilor de 40-43 cm.
Se hrănește cu nevertebrate terestre și acvatice, amfibieni mici, pești, păsări, mamifere și uneori cu material vegetal. Este o specie retrasă, hrănindu-se în vegetație densă, însă uneori, când hrana este greu de găsit, poate fi observată și în zone deschise.
Populația cuibăritoare din Europa este estimată la 140,000-360,000 de perechi și este stabilă.
Revin pentru cuibărire în martie-aprilie. Masculii stabilesc o zonă de cuibărit pe care o prezintă femelei în timp ce își arcuiește aripile, răsfiră coada și poziționează ciocul spre sol. Cei doi parteneri se cheamă unul pe altul pe tot parcursul sezonului de cuibărire pentru a întări perechea.
Cuibul este construit pe apă. Femela depune 6-11 ouă ce vor fi clocite de ambii părinți timp de 19-22 zile. Cei doi parteneri vor îngriji puii după eclozare până ce aceștia devin independenți, la vârsta de 20-30 de zile.
Cea mai mare amenințare o reprezintă presiunea exercitată de drenare, dezvoltarea urbană și poluare asupra habitatelor umede și asupra zonelor acoperite de stuf.
– A132 Recurvirostra avosetta (Linnaeus, 1758) – Ciocîntors
Ciocîntorsul este o specie prezentă pe cea mai mare parte a continentului european, fiind caracteristică zonelor de țărmuri ale limanurilor și coastelor marine, cu apă salmastră și sărată. Este o specie sociabilă ce umblă în stoluri și cuibărește în colonii. Sincronizarea indivizilor în stol este impresionantă, aceștia executând manevre rapide simultan. Sunt gălăgioase și combative, reușind astfel să alunge posibilii prădători din apropierea coloniei.
Un individ matur prezintă o lungime a corpului de 42-46 cm, o greutate de 310-410 g și o anvergură a aripilor de 67-77 cm. Adulții sunt foarte asemănători, ciocul masculului fiind mai lung și mai puțin curbat în sus. Penajul este o combinație de alb și negru.
Hrana este obținută prin cosire cu ciocul, prinzând astfel insecte, moluște, crustacei, viermi sau diferite fragmente vegetale de la suprafața apei.
Populația europeană este relativ mică, formată din 38,000-57,000 de perechi, și este stabilă. Cele mai mari efective cuibăritoare sun tlocalizate în Olanda, Germania și Spania, iar țările cu cele mai mari efective pe perioada de iernare sunt Franța, Portugalia și Spania.
Iernează în sudul Europei și Africa de unde revin în luna aprilie. Ritualul nupțial este un dans între parteneri cu aplecări, atingeri și urmăriri.
Cuibul este o construcție sumară, o adâncitură în nisip a cărei pereți sunt căptușiți cu resturi vegetale și scoici. Femela depune 3-4 ouă până în a doua jumătate a lunii mai. Cei doi parteneri asigură incubarea ouălor timp de 21-25 zile. La scurt timp de la eclozare, puii părăsesc cuibul și rămân ascunși în vegetație, în așteptarea părinților și a hranei. La vârsta de 38-42 zile, puii devin zburători.
Principalele pericole ce afectează specia sunt degradarea și distrugerea habitatelor, deranjul produs de activitatea turistică și urbanizarea. Prioritare în procesul de conservare a acestei specii sunt păstrarea habitatelor specifice necesare speciei, cât și reducerea deranjului în zonele de cuibărit.
– A275 Saxicola rubetra (Linnaeus, 1758) – Mărăcinar mare
Mărăcinarul mare este un vizitator de vară pe continentul european, iernând în Sahara sub-africană, cât și în Africa de nord-vest. Poate fi întâlnit în zone deschise, cu puncte de unde se poate vedea întinderea, așa cum sunt vegetația joasă sau gardurile. Preferă pajiștile, miriștile și plntațiile tinere de conifere.
Un individ adult prezintă o lungime a corpului de 12-14 cm, o greutate de circa 17 g și o anvergură a aripilor de 21-24 cm. Masculii au părțile superioare maroniu pătate, piept ocru maroniu și o dungă albă și proeminentă deasupra ochiului, pe când femelele au un penaj mai puțin deschis la culoare.
Hrana preferată de această specie este reprezentată de insecte și râme, ocazional fructe și semințe.
Primele păsări ajung în Africa în septembrie și revin în Europa în februarie-martie. Masculii sunt primii care revin la locurile de cuibărit și, adesea, exact la același loc. Perechile sun tmoogame, legătura dintre parteneri putând dura toată viața. Masculii care ajung mai devreme la locurile de cuibărit pot avea și două sau trei partenere, însă doar după ce prima parteneră a început clocitul.
Cuibul este construit într-o mică depresiune pe sol, având formă de cupă și fiind de obicei ascuns în iarbă deasă. Femela depune 3-7 ouă pe care le inubează timp de 12-14 zile. După eclozare, puii sunt hrăniți de ambii părinți până la vârsta de 12-13 zile când părăsesc cuibul și încă alte 2 săptămâni de la plecarea din cuib.
Mărăcinarul mare depinde de câmpurile cultivate cu intensitate mică, unde cositul se face o dată sau de două ori pe an. Intensificarea agriculturii și a exploatări câmpurilor a dus la dclinul efectivelor acestei specii.
– A276 Saxicola torquata (Linnaeus, 1766) – Mărăcinar negru
Mărăcinarul negru este o specie ce cuibărește în aproape toată Europa. Efectivele localizate în zone friguroase migrează în timpul iernii către țările din jurul Mării Mediterane, în Africa de nord și Orientul Mijlociu. Preferă zonele uscate cu vegetație mică și rară, zidurile sau gardurile pe care le folosește ca punct de observație, câmpiile și zonele cu tufișuri și vegetație mică.
Un individ adult prezintă o lungime a corpului de 11-13 cm, o greutate medie de 15 g și anvergura aripilor de 21-23 cm. În timpul ritualului nupțial, masculul are capul negru cu jumătate de guler alb pe gât, spate negru pestriț și abdomen alb. Femela este maronie cu pieptul portocaliu.
Se hrănește cu nevertebrate, vertebrate mici, semințe și fructe. Este o pasăre diurnă ce vânează pândind din puncte înalte.
Populația europeană cuibăritoare este mare, estimată la 2,000,000-4,600,000 perechi, și stabilă.
În perioada de împerechere, masculul își delimitează teritoriul prin cântec. Masculii atrag femelele prin cântece și zbor, expunându-și tartița și petecele albe de pe aripi. Cuibul este construit din iarbă și frunze, pe sol sau aproape de sol, și are formă de cupă.
Cuibăritul are loc în martie-iunie când femela depune 3-6 ouă pe care le incubează timp de aproximativ 2 săptămâni. După eclozare, puii sunt hrăniți de ambii părinți. Într-un sezon de cuibărire, o pereche are între 2 șii 4 serii de ponte.
Declinurile înregistrate în rândul efectivelor de mărăcinar negru s-a pus pe seama pierderii habitatului prin preșterea suprafețelor agricole și cultivarea intensivă. O măsură ideală pentru conservarea speciei este păstrarea habitatului preferat pentru cuibărit.
– A004 Tachybaptus ruficollis (Pallas, 1764) – Corcodel mic
Corcodelul mic este o specie parțial migratoare în centrul și estul continentului european, cât și în centrul Asiei, fiind sedentară în Europa, sudul Asiei și jumătatea sudică a continentului african. Habitatele specifice speciei sunt lacurile, iazurile, zonele inundabile, golfurile sau estuarele înconjurate de stuf și cu vegetație acvatică abundentă.
Un individ adult prezintă următoarele: lungimea medie a corpului are valori de 25-27 cm, greutatea este de 200-250 g, iar anvergura aripilor de 35-40 cm. Penajul aproape uniform și dimensiunile mici îi sunt caracteristice pe tot parcursul anului. Pe timpul verii are obrajii, bărbia și partea anterioară a gâtului roșii-maronii, la baza ciocului o pată galben-albicioasă, iar în timpul sezonului rece penajul masculului se intensifică și pata de la baza ciocului nu mai este evidentă. Femela are un penaj mai șters, fiind maro pe spate.
Se hrănește cu pești mici, insecte acvatice sau cu semințe de plante acvatice.
Populația europeană cuibăritoare este formată din cel mult 99,000 de perechi. În România, numărul de perechi cuibăritoare este de 7,000-12,000.
Corcodelul mic își amenajează cuibul în vegetația emergentă de pe marginea lacurilor, cât mai aproape de apă, întrucât picioarele sale sunt scurte și nu îl ajută la deplasarea pe uscat. Atunci când părăsește cuibul, adultul îl acoperă cu frunze pentru a nu fi observat de prădători. Femela depune 4-6 ouă ce vor fi incubate timp de 19-28 de zile. După eclozare, puii sunt cărați de femelă pe spate până când dezvoltă penajul de juvenili și se pot hrăni singuri. În tot acest timp, sunt hrăniți cu pești mici, crustacei și moluște.
Specia este afectată de degradarea zonelor umede, introducerea speciilor noi, reducerea suprafețelor de stuf și braconaj.
– A232 Upupa epops (Linnaeus, 1758) – Pupăză
Pupăza este o specie care cuibărește frecvent pe tot cuprinsul Europei de sud. Este întâlnită în habitate deschise cu iarbă mică sau brazde pentru hrănire, precum și în zone de cuibărit aflate în apropiere precum scorburi în copaci, stânci sau pereți. Este de mărimea unui sturz de vâsc și prezintă aripi dungatecu negru și alb, corpul este roz-maroniu, creasta ascuțită și neagră și ciocul lung, subțire și încovoiat în jos. Este activă în timpul zilei, fiind observată adesea încălzindu-se la soare cu aripile larg deschise.
Corpul unui adult are o lungime de 25-29 cm, o greutate de circa 68 g și o anvergură a aripilor de 44-48 cm.
Se hrănește, prin săpare și sondarea pământului cu ciocul lung, cu insecte, reptile mici, amfibieni, semințe și fructe de pădure.
Populația europeană este formată din 890,000-1,700,000 de perechi și prezintă o tendință generală de scădere.
Ca majoritatea păsărilor europene, pupăza migrează în sud spre Africa subsahariană pe timp de iarnă, ajungând în Africa începând cu luna august. Revine pe teritoriile de cuibărit începând cu luna februarie. Sunt păsări monogame, iar perechea ține doar pe perioada unui sezon de cuibărit. În ritualul nupțial, femela este hrănită de mascul, acesta strigând pentru a-și face cunoscută proprietatea teritoriului. Perechile cuibăresc în cavități căptușite sau nu cu vegetație, perioada de cuibărire fiind ianuarie-mai. Femela depune 6-9 ouă incubate doar de femelă timp de 15-18 zile. În tot acest timp, femela este hrănită de mascul. După eclozare, puii sunt îngrijiți de ambii părinți și dezvoltă penaj la vârsta de 26-29 zile.
Principalele amenințări asupra speciei sunt reprezentate de îndepărtarea arborilor bătrâni, care duce la pierderea zonelor de cuibărit, și de utilizarea pesticidelor în zonele agricole ce afectează proviziile de hrană. Măsurile de conservare ar trebui îndreptate spre protecția habitatelor și metodelor agricole prietenoase cu mediu.
– A142 Vanellus vanellus (Linnaeus, 1758) – Nagâț
Nagâțul este o specie larg răspândită pe tot cuprinsul continentului european, aici fiind localizat un procent de 50% din populația cuibăritoare globală. Cea mai mare parte a populației este migratoare, iernând în nordul Africii, nordul Indiei, Pakistan și unele regiuni din China. Cuibărește în habitate deschise cu vegetație mică, inclusiv pe terenuri agricole, turbării, lunci și zone umede.
Un individ adult prezintă o lungime a corpului de 67-72 cm, o greutate de 140-320 g și o anvergură a aripilor de 67-72 cm. Pe cap are o creastă lungă, neagră, penaj general negru cu alb, spatele verde irizat și aripi rotunde și vizibile în zbor. Cele două sexe sunt foarte asemănătoare.
Populația cuibăritoare europeană este estimată la 1,700,000-2,800,000 de perechi și se află în declin, din acest motiv fiind clasificată drept specie vulnerabilă.
Nagâțul este o specie diurnă, uneori nocturnă, în special în nopțile cu lună plină. În perioada de împerechere, masculul realizează un zbor de curtare peste teritoriul de cuibărire. După formarea perechii, aceasta construiește cuibul într-o adâncitură și îl căptușește cu vegetație.
Femela depune 3-4 ouă în perioada martie-iulie. Acestea vor fi incubate de ambii părinți timp de 26-28 zile. După eclozare, puii sunt îngrijiți de cei doi părinți până la vârsta de 35-40 zile când dezvoltă penajul și devin independenți. Masculii păstrează acelașii teritoriul de cuibărit an de an.
Declinul populației de nagâț a fost pus pe seama pierderii habitatelor specifice prin schimbările apărute în rândul practicilor agricole. În vederea îmbunătățirii stadiului de conservare al speciei, se recomandă a fi luate măsuri agro-mediu prin care sunt încurajate metodele agricole prietenoase cu toate elementele componente sau aflate în apropierea terenurilor agricole.